Constantin Paragină – camaradul cel hâtru.

În zilele acelea pline de groază, uşa se deschide şi este introdus m cameră camaradul meu de celulă şi consătean, un hâtru de mare anvergură, cu farmec în grai la vorbire şi replici plăcute de om mucalit… Ţurcanu nu era în cameră.

Iată-l intrând zâmbăreţ în cameră cu bagajul în mână.

Am privit la el să nu greşesc. Da. Era chiar el Costache Paragină, student la Universitatea din Bucureşti la geografie şi istorie. Originar din Panciu, fiu al unei familii de martiri şi eroi ai luptei legionare-anticomuniste.

M-au trecut fiorii când l-am văzut şi am început să transpir. Mi-am dat seama imediat că dânsul n-a mai trecut prin încercările noastre de aici.

Paragină îşi aruncă bagajele pe prici în mod dezinvolt, apoi începu să se plimbe prin cameră „ca Vodă prin lobodă”. Ba a mai intrat şi în vorbă plin de largheţe cu torţionarii. M-a observat cu coada ochiului pe mine zdrobitul, dar n-a luat nici o atitudine. Era prea isteţ ca să nu-şi dea seama că aici era ceva putred, ceva în mare neregulă.

La un moment dat a intrat şi Ţurcanu în cameră:

— Aaaa, bine ai venit Paragină, ce mai zici şi cum te simţi în noua ta locuinţă!

— -?!

— Ai văzut ziarul de perete?

— L-am văzut.

— Uite că avem şi cărţi. Le-ai văzut?

— Le-am văzut.

— Iată şi oamenii care s-au deşteptat din somnul în care ii dusese obscurantismul habotnic (şi arătă cu ambele mâini spre torţionari). Uite-i şi pe bandiţii care se opun reeducării şi arătă spre noi cei trei. I-ai văzut?

— I-am văzut.

— Ce părere ai?

— Păi, domnu Ţurcanu, „fiecare rănit cum îşi aşterne aşa doarme”.

Răspunsul era de nota zece.

— Dar tu ce părere ai, vrei să mergi cu noi, cu reeducarea, sau cu bandiţii?

— Cu reeducarea, domnu Ţurcanu.

— E bine ce zici, numai vezi că aici trebuie să citeşti cărţi.

— Citesc domnu Ţurcanu, de ce să nu citesc?!

— Mai trebuie să scrii câte un articol la ziarul de perete.

— Scriu domnu Ţurcanu, de ce să nu scriu?!

Flerul lui Paragină prinsese atmosfera şi situaţia fără ieşire, dar nu-şi dădea seama de dimensiunile grozăviei.

— Bine măi Paragină… Până în prezent văd că eşti pe drumul cel bun, dar vezi că trebuie să renunţi la tot „banditismul” din tine. Trebuie să renunţi la crezul legionar pe care l-ai avut.

— Renunţ, sigur că renunţ, domnu Ţurcanu.

— Deci eşti hotărât să mergi cu noi.

— Da, domnu Ţurcanu.

— Bun. Dacă aşa stau lucrurile, să-mi spui tu mie de când ai venit la Piteşti ai mai dus activitate legionară?

— Nu domnu Ţurcanu.

— N-ai participat la nici o şedinţă legionară?

Paragină a sesizat tot ce e posibil pentru un om cu cea mai ascuţită inteligenţă, dar dincolo de poarta Iadului n-a interceptat nimic.

Atunci Ţurcanu, fulgerător, îi arse un pumn drept în faţa, Dar şi Paragină, isteţ cum era, a intuit lovitura şi s-a dat tumba pe spate subţiind mult din efectul de şoc.

— Ia te uită mă al naibii, ăsta e artist!

Ţurcanu se mai repezi o dată să-i mai dea un pumn, dar Paragină din nou se dădu tumba pe spate.

Paragină se prefăcu a fi şocat de atitudinea agresivă a lui Ţurcanu, deoarece aderase la „reeducare” fără murmur şi cu toate acestea era lovit.

— De ce minţi mă, tu crezi că aici e şcoală de oportunişti? Ai dus sau nu ai dus activitate legionară?

— N-am dus domnu Ţurcanu.

Apoi întorcându-l cu faţa spre mine, îmi puse mie întrebarea:

— Voinea, aţi ţinut vreo şedinţă legionară?

— Sigur că am ţinut, cu Comşa şi cu Iosif.

Oricât de isteţ a fost – Paragină nu mai până aici ştia lecţia. Mai încolo o ştiam eu şi ceilalţi.

— Ei ce zici Paragină? Uite şeful tău, banditul cel mare, îl vezi cum recunoaşte? Îţi dai seama că noi avem metode să scoatem tot banditismul, tot putregaiul din voi şi să vă facem oameni ca lumea, folositori poporului? Dacă voi nu acceptaţi de bunăvoie, avem noi metode să-l scoatem.

Paragină cu capul în piept (dar cu ochii la pumnii lui Ţurcanu, umilit, şocat şi surprins a răspuns:

— Da domnu Ţurcanu, am ţinut.

— Atunci de ce cauţi să minţi?

— Domnu Ţucanu, eu n-am minţit. După arestare am primit un şoc când m-am văzut lipsit de libertate şi am disperat. În această situaţie de groază şi regrete m-am nimerit cu Voinea în celulă. El mi-a vorbit de Biserică, de Neam şi de Legiune… Au fosta tunci pentru mine toate acestea ca o baie caldă care m-a revigorat în crezul legionar.

— Aaaa, vasă zică tu nu eşti vinovat, tot banditul ăsta mare e cu buba. El te-a îmbăiat cu apă călduţă. Eşti solidar cu ei!

— Nu sunt.

— Ai văzut ce şmecheri sunt? Vă îndemnau pe voi cei mititei la rele, iar ei cum au dat de rău v-au trădat, lăsându-vă pe voi să trageţi greul. Aşa este?

— Da, domnu Ţurcanu.

— Pentru că nu putem să te credem pe cuvânt, doar într-un minut ai spus câteva minciuni şi ca să fim noi siguri că nu mai poţi reveni la banditism vei primi o „lecţie” de leac. Ai să vezi cu proprii tăi ochi şi te vei convinge pe propria ta piele cum purificarea noastră dă rezultate.

— la puneţi-vă cu ciomegele pe el!

Deodată au sărit cu toţii asupra bietului Paragină, ca nişte automate. L-au trântit la pământ năucindu-l în lovituri de bâtă până când Ţurcanu a dat ordin să înceteze.

— Acum treci acolo în rând cu bandiţii. Nu cumva să te văd că le faci vreun semn sau dacă ei te provoacă să nu ne spui imediat, c-ai mierlit-o!

— Da, domnu Ţurcanu.

— Fii atent. Tu nu eşti aşa mare bandit ca Voinea. Depinde de tine. Ori te duci în mormânt cu el, ori de faci băiat de treabă şi ieşi în libertate. Ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles, domnu Ţurcanu.

Cât a mai stat pe acolo, bietul Paragină a mai luat vreo trei bătăi, aşa ca să-l ţină treaz şi să nu se plictisească. Apoi a primit şi el o coajă de săpun ca să-şi facă însemnări în vederea „demascării”.

Încercări de sinucideri. Ministerul de Interne urmăreşte efectele reeducării asupra studenţilor.

La un moment dat – nu-mi amintesc împrejurările – se descoperă că Scutaru (un bun prieten) a înghiţit un ciob de sticlă cu scopul evident de a se sinucide. Scutaru a fost dat în paza unui planton care avea sarcina să-l urmărească atent când îşi va face necesităţile în gamela din care mânca. El a fost obligat să caute prin materiile fecale pipăind cu degetele întregul conţinut. Să găsească ciobul de sticlă când se va elimina din corp şi să-l prezinte la şeful comitetului de „reeducare”. Nu mai îmi amintesc care a fost rezultatul.

Am văzut deţinuţi descoperiţi că au înghiţit ace în speranţa că acestea vor ajunge prin căile sanquine la inimă şi astfel vor muri. Dar n-a fost aşa.

Cam după şaseşapte zile acul era eliminat din organism prin rect şi era de dimensiuni foarte mici. La ambele capete avea mici ghemotoace pietrificate. Mai târziu studenţii medicinişti ne-au explicat cum se produce fenomenul: Pereţii ondulaţi ai stomacului prind obiectul de metal ascuţit încercând să-l dizolve cu sucurile gastrice pe care le are la îndemână. Când nu reuşeşte, îi depozitează la capăt săruri făcându-i o gămălie inofensivă. Apoi îl întoarce cu celălalt capăt făcându-i şi acolo una. Numai aşa îi dă drumul mai departe spre intestine pentru a fi eliminat din corp.

Ministerul de Interne urmărea îndeaproape experienţa ce o făcea pe pielea studenţilor.

Au fost oameni care la 7-8 luni erau duşi la anchetă la Ministerul de Interne anume pentru a se constata efectul terorii de la închisoarea Piteşti asupra lor. Ministerul de Interne urmărea în amănunt cât durează rezistenţa şi dacă mai există un mugur de rezistenţă pe această mlădiţă.

Anchetatorii le-au zis unora:

— Noi vom ara ţara în lung şi în lat ca niciodată mugurii legionarismului să nu mai îmbobocească pe suprafaţa ei.

Vom schimba mentalitatea mulţimilor, vom modifica direcţia de gândire a intelectualilor, vom modifica şi istoria în care voi credeţi atât de mult că e neiertătoare şi că aceasta vă va scoate cândva la suprafaţă.

O tentativă de sinucidere ieşită din comun.

Am fost mutat din camera 4 spital din nou în camera 2 subsol. Şi aici s-a instituit „reeducarea”. Şeful comitetului de reeducare era Titus Leonida.

Eram în total 21 de „bandiţi” faţă de numai 4-5 câţi eram la camera 4 spital. Avantajul era enorm căci ne venea rândul să luăm bătaie abia la 4-5 zile.

Totuşi, unul dintre noi, pe nume Dan Dumitrescu, student In ultimul an la Facultatea de medicină din Iaşi, era bătut crâncen în fiecare zi.

Atâtea torturi a îndurat acest om încât a fost adus într-o stare de disperare acută. Eu, privindu-l cu groază, constatam că nu mai era decât o umbră. Un schelet ce se confundă cu semnul „pericol de moarte” din preajma depozitelor de materiale explozive sau locurile cu pericol de electrocutare. Rezista în mod inexplicabil. Mă tot întrebam oare când va cădea organismul acesta atât de epuizat?

Sărmanul Dan Dumitrescu nu mai avea ce spune, nu mai avea ce inventa…

În una din dimineţile acelor zile blestemate, după terminarea programului de dimineaţă, îl văd pe Titus Leonida cum se ridică de la masa unde dospise ceva în mintea lui cea neagră, umflându-se în pene ca un păun şi cu coada rotată începu:

— Ei, acum să începem iarăşi programul.

— Care te înscrii la bătaie? Era şi cinic cretinul.

— Care te simţi vinovat? Care ai minţit la autodemascare? Nu se înscrie nimeni?! Atunci tot rândul lui Dan Dumitrescu este. Dumitrescule, treci la interes î.

Dar, surpriză pe toată lumea. Dan Dumitrescu în loc să sară ca împins de un arc nev ăzut, luă o poziţie crâncenă de bărbat plin de tărie şi fără păs. Ochii îi luceau în adâncul orbitelor osoase scânteind ca doi luceferi în nopţile geroase…

— Ba ai să torturezi pe p… a mătii, bandit şi ticălos fără de margini. M-ai scăpat nărodule din mână. Mai sunt încă treizeci de minute şi puteţi să mă pupaţi în cur toţi deodată sau chiar pe rând dacă asta vă va fi voia. Tâmpiţilor, am băut toată cutia cu creolina, otravă ce-i sigur că într-o jumătate de oră îşi va face efectul. Atât mai durează până soseşte salvarea prin moarte.

Şi mai întăreşte încă o dată entuziast, cu o bucurie nespusă:

— Încă o Jumătate de oră şi-s mort… Mişeilor, veţi da socoteală pentru toate acestea nu peste mult!

La auzul acestor vorbe am simţit cum un duh al tăriei coboară spre mine şi inima în piept o simţeam mai bărbată.

Dintr-o dată Titus Leonida a amuţit, i-a pierit, pur şi simplu, graiul. Ceilalţi „reeducaţi” tremurau palizi de spaimă. Oare ce va fi de cojocul lor când Ţurcanu va afla despre o asemenea neglijenţă? Era în stare să-i măcelărească pe toţi… Astfel Titus Leonida începu ancheta…

Tineta din cameră – care servea pentru urinat – nu avea capac. Ca să stopeze degajarea mirosului infect de urină în descompunere, Ţurcanu a adus o cutie de conserve goală pe care din când în când o umplea cu creolină. Cu câteva picături de creolină aruncate în tinetă se făcea o peliculă deasupra urinei care oprea degajarea mirosului.

Din cercetările pe care le făcu imediat Titus Leonida s-a constatat că cutia cu creolină de lângă tinetă era cu adevărat goală. Dimineaţă fusese plină.

Întrebându-se unul pe altul câtă creolină a fost în cutie, au descoperit că creolină s-a consumat cu o zi înainte, iar cutia de conserve era – în realitate -plină cu urină. Doar pe deasupra plutea o peliculă subţire de creolină care nu putea fi mortală.

Dan Dumitrescu în realizarea planului său de sinucidere n-a observat acest amănunt şi s-a înşelat bând urină în loc de creolină.

Cu toate acestea teama că Dan Dumitrescu ar putea muri nu dispăruse. Au aşteptat o oră şi Dan Dumitrescu nu mai murea.

Atunci ticălosul de Titus Leonida îşi veni în fire şi îi zise lui Dan Dumitrescu:

— Ai băut pe p… mătii creolină. Ai băut urină. Au mai aşteptat un timp şi văzând că Dan Dumitrescu nu dă semne de intoxicare, l-au tras jos de pe prici, l-au dat cu forţa să bea câteva gamele cu urină şi apoi au început tortura…

Nu se găsesc cuvinte pentru a descrie martiriul la care a fost supus acest om.

Groaza şi spaima ne-a cuprins pe toţi, scoţând din minţile noastre până şi gândul la o eventuală sinucidere.