Un biet călugăr.

A fost adus în cameră un tânăr student necondamnat, pe nume Ungureanu, care era şi călugăr. Şi astăzi trupul mi se înfioară când îmi amintesc de schingiuirile la care a fost supus acel tânăr.

Singura pretenţie a lui Ţurcanu era ca acesta să blasfemieze cele sfinte şi să înjure. Cu greu a fost muiată dârzenia acestui om. Târziu de tot a cedat, făcându-i pe voie lui Ţurcanu. Râdea Ţurcanu zicându-i pe un ton împăciuitor: -Vezi măi Ungureanu că ai vorbit de rău pe Dumnezeu şi ai înjurat şi nici nu te-a trăsnit, nici nu te-a pedepsit în alt mod. Ungureanu tăcea fără să mişte măcar un muşchi spre a nu da de bănuit ce are el în suflet.

O demascare mai deosebită.

Într-o zi ce părea a fi mai de acalmie, îl văd pe Ţurcanu aducând în cameră un deţinut cu bagajele în mână. Era Octavian Tomuţă.

După mişcările automate ale lui Tomuţă mi-am dat seama că acesta a trecut prin „focurile reeducării” şi ştie bine lecţia.

A fost poftit la masa călăilor. Ţurcanu, cu un rânjet în colţul gurii, îi zise:

— Ce-i Tomuţă, te uiţi cu jind la şefii tăi?

Tomuţă tăcu într-un anumit fel, că şi tăcerea era la fel de periculoasă ca şi vorba negândită ca lumea.

Urma închiderea. Pentru Ţurcanu închiderea era doar o formalitate… Că el era acela care o programa. După închidere, uşa la această cameră nu se încuia. Era lăsată deschisă la dispoziţia lui Ţurcanu să iasă şi să intre când îi pofteşte inima.

După ce trecea trupa de gardieni care supraveghea închiderea, Ţurcanu ieşea pe coridor prefăcându-se că cercetează să nu fie prin apropiere vreun caraliu care să-i tulbure activitatea. Chipurile – „reeducarea” s-a înfăptuit „nesupravegheat”

După ce făcu toate aceste dichisuri care ţineau de tipic, a zis celor din cameră:

— In seara aceasta vom avea un program special. Îl voi demasca pe banditul ăsta de Voinea.

Începuse să mă ia cu friguri şi cu transpiraţii imaginându-mi ce trebuia să urmeze.

Îi zice lui Tomuţă:

— Ia spune, l-ai cunoscut pe Voinea Octavian?

— L-am cunoscut.

— Să ne spui tot ce ştii despre el pentru că noi vrem să scoatem „om” dintrânsul. Începu Octavian Tomuţă astfel:

— Eram studenţi. Voinea mi-a zis că lupta noastră împotriva comunismului este fără cruţare… Hristos când a intrat în templul din Ierusalim, dacă ar fi avut un pistol în mână ar fi tras fără milă împotriva negustorilor care profanau lăcaşul sfânt. Lupta împotriva comunismului este o luptă cu Diavolul.

Era mult adevăr în ce spunea Tomuţă, dar era şi exagerare. Dacă nu exagerai şi nu puneai patos în tot ce spuneai te considera „bandit” şi trebuia să treci din nou prin toate torturile „reeducării”.

După „demascare” am fost dezbrăcat la pielea goală şi astfel luat la bătaie ca în prima zi. Din nou la perete să fac pasul pe loc şi iarăşi cu bagajul în spate am făcut sute de genoflexiuni. Culmea! Plantonul a numărat 1.500 de genoflexiuni. Apoi m-am prăbuşit în nesimţire.

În timpul acestor suplicii istovitoare, Ţurcanu îmi punea rânjind întrebări:

— Ei şefule, cum e cu Moarte numai moarte legionară? De ce nu mori?… Zi-i şejule – te mai gândeşti la Nicadori?… Ce-ţi închipui că nu cunoaştem noi aventurile lui Horia Sima? Calomnierea lui Horia Sima era mai lungă decât a celorlalţi legionari…

A nu răspunde la o asemenea întrebare era deosebit de periculos. O considera atitudine de frondă, de sfidare a „reeducării” şi riscai să-ţi măreşti supliciul. Dacă răspundeai precum ar fi meritat riscai sa fii omorât în bătăi… Astfel am adoptat numai răspunsuri conciliante;

— Aceste lucruri erau numai teoretic… Practic nu erau chiar aşa. Atunci eram cu teoria, acum suntem cu practica.

— Ştim noi… Le spuneai teoretic pentru proşti, pentru voi şefii era altfel. Aşa e putregaiul burghez pe care acum îl scoatem din voi.

Cu două săptămâni în urmă am cumpărat din librărie o carte intitulată Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar. Autor – preotul Ştefan Palaghiţă.

Interesant! Toate calomniile împotriva lui Horia Sima sunt înşirate în această carte în ordinea în care Ţurcanu mi le înşirase mie în timpul torturilor în anul 1950. Cartea a fost tipărită la Buenos Aieres – Argentina în anul 1951. Îmi pun întrebarea. De unde a ştiut Ţurcanu conţinutul acestei cărţi cu un an înainte de a fi publicată?