Un caracter de excepţie.

A fost adus un tânăr pe nume Alexandru Rădulescu (sau Roman), student la Politehnică, pare-mi-se la Timişoara, un flăcău de o nevinovăţie totală. Avea atitudine şi figură feciorelnică. Nu i se putea imputa nici un fel de activitate sau atitudine dârză.

Ticălosul de Titus Leonida a căutat să-l convingă să-şi facă autodemascarea, dar studentul invoca pe Dumnezeu în apărarea sa.

Acel nemernic de Titus Leonida l-a supus fără milă torturilor. Le-a suportat cu o blândeţe îngerească, încât noi ceilalţi asupriţi ne-am fi învoit să suportăm o parte din bătăile ce le primise acest suflet blând – dacă s-ar fi îngăduit aceasta.

L-am văzut plângând. A fost unicul plâns care ne-a înduioşat sufletele noastre împietrite şi greu chinuite.

După lungi torturi şi după ce rezistenţa lui începu să cedeze, a fost pus să bată şi el pe altul ca astfel să facă dovada în faţa mişelului de Titus Leonida că el s-a „reeducat”.

N-a putut… L-am văzut pe acest om cu ciomagul în mână încercând să lovească talpa unui camarad de al său. Când a ajuns cu ciomagul la talpă, l-a scăpat din mână.

L-au torturat cât l-au mai torturat, apoi l-au trecut în stare de izolare ca să asiste la torturarea celorlalţi deţinuţi.

L-am reîntâlnit la Gherla, la atelierul de mecanică. Era atâta conştiinciozitate în acest om, încât piesele ieşite din mâna lui nu admiteau nici o toleranţă. Erau toate adevărate prototipuri.

N-a putut niciodată să realizeze peste 50% din normă. Aceasta, din cauza preciziei şi fineţii lucrului său.

Luni de zile a fost ţinut cu jumătate de porţie de mâncare. Cu toate acestea nu şi-a schimbat atitudinea. N-a făcut lucru de mântuială numai ca să-şi realizeze norma. În piesele făcute de dansul se reflecta sufletul său pur.

Noi ceilalţi eram pregătiţi să-l ajutăm cu mâncare, dar ticăloşii au împânzit în jurul lui numai informatori ca să nu poată primi nici un ajutor.

Prima misiune mişelească.

Aproape de cinci luni eram în camera de tortură 2 subsol. Într-o zi a venit Ţurcanu cu o listă în mână pe care i-a dat-o lui Titus Leonida. Au mai şuşotit ceva între ei, apoi Ţurcanu a ieşit din cameră.

Psihoza spaimei domnea asupra noastră. Cu toţi aveam impresia că Ţurcanu şi Titus Leonida cunosc tot ce aveam noi în cel mai tainic ascunziş al sufletului. Ca nimic nu le era străin lor.

Vedeam lista şi ştiam că vom fi chemaţi unul câte unul. Tremuram de spaimă că nu ştiam cui îi vine rândul şi mai ales ce urmează.

Titus Leonida începu să ne cheme pe câte unul şi să vorbească în şoaptă tainic. Când vorbea, chiar şi în şoaptă, îşi compunea o figură crâncenă ca ceilalţi să fie terorizaţi.

Mi-a venit rândul şi mie. Raţiunea îmi era obturată de cele ce puteau să urmeze. Nu puteam să gândesc nimic întrucât eram cuprins de o groază nemărginită.

— Uite Voinea, ai să pleci în altă cameră. Acolo sunt „bandiţi” care nu ştiu ce se petrece aici, în camera aceasta. Nu divulgi nimic din ce ai văzut. Te vei comporta ca un legionar veritabil, cu vechime şi prestanţă. Ca un adevărat „'bandit”. Trebuie ca prin atitudinea şi comportamentul tău să creezi o atmosferă de mediu legionar.

Vă veţi ruga împreuna, veţi mânca împreună. Să nu te apuci să-i tragi de limbă ca să-şi dea seama că tu îndeplineşti o misiune. Eşti răspunzător de orice gest al tău din care aceştia ar putea să-şi dea seama ce se petrece aici. Ştii ce te aşteaptă. Nu vom avea pentru tine nici un dram de milă sau îndurare.

Dădăceala lui Titus Leonida a durat cam o oră. Acela a fost momentul de cea mai grea tensiune pe care l-am trăit vreodată.

De acum începea un alt moment greu şi mai ales lung. Lung cât o veşnicie. Îmi dădeam seama că eu va trebui să fiu acela care voi aduce un aport la torturarea altor oameni nevinovaţi.

Oare cum să fac să evit a afla ceva de la necunoscuţii cu care mă voi întâlni? Oare ce să fac pentru a evita crearea unei atmosfere de trai intim legionar?

În mine mai rămăsese o celulă în care conştiinţa funcţiona nealterată. Aceasta urla îngrozitor, răscolindu-mi toată fiinţa. Salvarea cea mai sigură ar fi fost moartea. Dar cum? Era peste putinţa să-ţi iei viaţa.

I-am văzut pe aceşti ticăloşi studiind nu numai instinctul de conservare dezlănţuit, ci şi cum studiau pe cei dezumanizaţi, puşi în postura de călăi spre a tortura pe alţii…

Torturarea camaradului tău trebuia făcută cu sete, cu sadism, cu convingerea oarbă că faci bine. Trebuia să dovedeşti convingere şi ataşament cauzei distrugerii „banditismului”. Când distrugeai legionarismul din victimă, trebuia să fii agresiv, să râzi fals, să vorbeşti cu toată convingerea şi mai trebuia să dai impresia că ai rămas un legionar autentic.

Ca un demon ieşit din mijlocul Iadului, atât de bine cunoştea Ţurcanu psihologia fiecăruia şi dramul de tărie ce a mai rămas în noi.

Până acum am fost victimă.,. De acum înainte mi se contura în faţă neagra şansă de a fi părtaş la distrugerea sufletelor altora. Din oameni devotaţi şi cinstiţi, prin acţiuneamea trebuia să devină trădători, răufăcători, spioni împotriva lor înşişi.

Doamne, cât aş fi dat să rămân pe loc şi să fiu torturat în continuare… Ziceam acestea în gând în momente de luciditate, dar pus la încercare n-aş fi rezistat.

După vreo oră a apărut în uşă Ţurcanu şi l-a întrebat pe Titus Leonida: -Gata?

— Gata. Răspunse Titus Leonida.

Ţin minte că alături de mine era un student la medicină în anul patru sau cinci. Acesta a fost mare sportmen şi se numea Alexandru Ghica.

Acest Ghica a fost torturat de către Ţurcanu cu mai multă insistenţă decât noi ceilalţi. Nu atât pentru apartenenţa la un grup sau altul, ci pentru că reprezenta „marea nobilime”. Pentru că se trăgea dintr-o familie de prinţi cu blazon.

Ziceau Ţurcanu şi Titus Leonida (în timpul torturilor) că acesta nu va uita niciodată moliciunea pernelor de puf, Va ţine minte strălucirea mobilei fine şi laptele pe care l-a supt de la mama lui…

Cum ne îndreptam noi pe coridor îngrijoraţi, Ţurcanu ne opri şi ne zise:

— Nu cumva să vă trădaţi arătându-vă cât sunteţi de flămânzi, sau cât aţi fost de bătuţi. Cei cu care veţi sta în cameră sunt încă „bandiţi”. Ei vor să facă pe grozavii, sfidând situaţia în care se găsesc. Voi v-aţi mai trezit la realitate. Astfel am fost introduşi într-o cameră mare de la parter, care era goală. Deci, nu noi intram peste alţii, ci alţii intrau peste noi.

Până la sosirea victimelor aveam un timp scurt ca să ne găsim locurile pe paturi. De mine s-a ataşat studentul Ghica, cel amarnic torturat de către Ţurcanu pentru starea lui socială.

Mi-a făcut destăinuirea că şi-a pierdut orice control asupra sa şi ar vrea să nu greşească. Recunoştea că este dominat de instinctul foamei, de aceea va ocupa loc lângă mine ca să mă imite. Mai zicea acest tânăr:

— Mi-e frică… Unii ar putea să exagereze lucrurile privitoare la persoana mea. Aceia ar putea fi mai iuţi în informarea lui Ţurcanu şi a lui Titus Leonida. Ţurcanu şi Leonida sunt dispuţi să creadă cele mai mari gogomănii care s-ar spune împotriva mea. Torturile la care voi fi supus mă vor răvăşi şi mai mult decât până acum. N-am nici un control asupra mea. Mă simt ca prăbuşit într-o prăpastie fără fund în care viteza creşte neîncetat…

După vreo două trei ore a fost introdus, peste noi în cameră, un lot de studenţi din Cluj. Vreo douăzeci de persoane. Dintre acestea vreo douăsprezece aveau tangenţă cu Mişcarea Legionară, ceilalţi erau de diferite provenienţe şi nuanţe politice sau chiar apolitici.

Eram speriat, dar trebuia să mă prefac a fi din cale afară de volubil. Carnea zdrobită şi coastele trânte de atâta bătaie mă dureau îngrozitor. La orice mişcare sau întoarcere mai bruscă dureri otrăvite mă fulgerau prin piept şi prin oase. Pericolul era mare deoarece noi, cei făcuţi tocătură, efectuam o supraveghere crâncenă unii asupra altora.

Din lotul clujean îmi amintesc de numele câtorva băieţi cu care sincer m-am împrietenit:

Era unul pe nume Blaga – nepot al lui Lucian Blaga – ofiţer de jandarmi şi student la drept. Pe un altul îl chema Crainic şi se declara membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Un altul avea numele de Chebeleu şi era legionar.

Afinităţi comune aveam cu Blaga. Ne lega cariera militară. Mă rugam lui Dumnezeu să nu mi se destăinuie cu nimic. Cu toate acestea, Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga şi acest camarad excepţional de bun mi-a făcut unele destăinuiri…

Mă feream ca de foc să nu-i dau nici un fel de bănuială de ce-l aşteaptă. Dacă la „autodemascarea” ce urma să şi-o facă ar fi spus că din comportamentul meu a bănuit că îninchisoarea Piteşti se petrec lucruri ciudate, asta ar fi însemnat moarte pentru mine. Nu moartea pe care o doream, ci moartea de care mă feream…

Am stat în situaţia asta 2-3 săptămâni, când, într-o zi, a intrat pe uşă Ţurcanu cu şase călăi după el, toţi oameni de încredere.

Noi, cei care ştiam ce urmează, am simţit ceva ca o undă de curent electric care ne-a cutremurat până în adâncul fiinţei noastre. Ceilalţi, noii veniţi, erau indiferenţi. N-am scos o vorbă, dar numai noi ştiam ce zguduire era în sufletele noastre. (Aceste lucruri s-au petrecut în luna februarie sau martie 1951).

Ţurcanu a strigat cu glas tare:

— Atenţie!

Imediat oamenii care au venit cu el s-au răspândit printre noi, cei cu misiunea mişelească, şoptindu-ne la ureche:

— Tu te postezi lângă ăla, tu lângă celălalt şi aşa mai departe. A durat aceasta câteva secunde, după care Ţurcanu şi-a început obişnuitul discurs:

— Aţi venit de atâtea zile aici şi nu ştiţi ce se petrece în această închisoare. Vă spun eu ca să ştiţi şi să vă intre în cap. În această închisoare se duce o acţiune de reeducare, de revizuire a conştiinţei voastre de bandiţi.

Regimul umanitar comunist, care acum construieşte o viaţă fericită pentru întreg poporul muncitor, v-a adus aici ca să vă întindă o mână de ajutor. Vă dă posibilitatea să deveniţi din nou oameni. Să aruncaţi din voi putregaiul legionaro-fascisto-burghezo-moşieresc. Veţi trece prin această acţiune de purificare… Va trebui să o acceptaţi şi să vă reeducaţi. O voce din rundul camerei a replicat:

— Noi nu acceptăm „reeducarea”.

— Ce?… Voi credeţi că… Ţurcanu îşi duse mână la şapcă (acesta fiind semnul că începe bătaia).

Atunci ajutoarele lui Ţurcanu şi el însuşi au scos bâtele pe care le ţineau ascunse sub haine şi au început să lovească. Cei douăzeci, veniţi mai de curând în închisoarea Piteşti – necunoscători în ale mişeliilor care se petreceau, au rămas năuciţi. Erau buimaci, cum am fost şi noi înşine când ne-a agresat pentru prima oară Ţurcanu şi banda sa.

Loveau nu numai cei şase în frunte cu Ţurcanu, ci şi ceilalţi douăzeci care ne-am împrietenit între timp cu noii veniţi. Ţurcanu a strigat cu glas tare:

— La pământ, Ia pământ!

Începură să strige cât îi finea gura şi ceilalţi – la pământ, la pământ!

În momentul în care Ţurcanu a dat semnalul de atac, am simţit cum toate facultăţile mentale mi s-au inhibat. Nu mai puteam să raţionez. Un întuneric beznă s-a aşternut brusc asupra întregii judecăţi. Aveam senzaţia că sunt un câine dresat asmuţit asupra unei victime.

Cum din fire eram mai încet în mişcări, n-am avut timp să lovesc pe cineva, dar am început să strig ca un bezmetic – la pământ, la pământ…!

Numai primul strigăt l-am identificat ca fiind al meu. Pe urmă, parcă, mă auzeam pe mine, dar nu eram eu… Parcă eram dedublat. Aveam impresia că duhul meu stătea deoparte şi ascultă cum strigă trupul meu… Parcă eram asistent la o scenă grotescă şi plină de groază, scena al cărei actor era chiar trupul meu în came şi oase.

Primii care s-au aruncat pe burtă au fost tocmai cei douăzeci care trecuseră prin „moara reeducării”.

Eu nu m-am aruncat cu burta la pământ, dar strigam din toate puterile alături de ceilalţi…

Aveam senzaţia că mă văd pe mine însumi de la o distanţă oarecare, apoi încet-încet cele două fiinţe s-au apropiat una de alta contopindu-se. Începeam să preiau controlul asupra mea însumi. Am început să aud şi să-mi dau seama că nu striga un altul ci eu… Da, eram eu robotul.

Abia atunci mi-am dat seama că sunt un automat care acţionez la orice apăsare de buton a lui Ţurcanu. Reflexul condiţionat era bine format.

Din poziţia cu burta la pământ – Ţurcanu se apucă să facă o nouă ordine în cameră şi să ne orânduiască pe căprarii. A numit el „comitetul de reeducare”. Printre cei numiţi era şi Cornel Pop (bărbat plin de virtute, oarecând).

Cei douăzeci, veniţi mai pe urma au rămas în cameră pentru a se autodemasca şi a fi dezumanizaţi, iar pe noi ceilalţi care am fost aduşi – pentru verificare şi încercare – ne-a scos afară, ducându-ne din nou în camera 2 subsol de unde am venit.

Ţurcanu a făcut şi aici un nou aranjament. Pe cei care i-am lăsat în postură de autodemascare i-au trecut la colţul izolaţilor. Asta însemna că mai aveau nevoie să fie zdrobiţi. Spre disperarea mea, şi eu am fost trimis tot în colţul acela. Aceasta însemna că multe zile negre mă mai aşteptau. Eram pur şi simplu îngrozit.