Culmea umilirii.

Ţurcanu îmi cunoştea prea bine dosarul meu. Era sigur că nu am ce să mai „demasc”. Cu toate astea insista. Insista în alt mod decât la ceilalţi. Simţeam că pretenţiile lui sunt atenuate.

Eu i-am răspuns că nu am ce „demasca”. Atunci, privindu-mă ţintă, mi-a strigat:

— De la arestare ai tot vorbit de tăria creştină şi ai propagat ideologia legionară. Măcar de ce n-ai tăcut?! Lasă că-ţi umplu eu gura şi te vindec de a mai vorbi…

Au adus banca pe care stăteau reeducaţii la masă şi m-au întins pe ea ca pentru crucificare. Câte doi în fiecare parte mi-au prins mâinile între picioare. Apoi mi-au prins câte unul de fiecare parte şi palmele şi câţiva mi-au încălecat picioarele. O daltă de fier de 3-4 centimetri lăţime mi-au introdus-o în gură între dinţi şi au răsucit-o. Astfel am rămas cu gura deschisă fără posibilitatea de a o închide.

— Marinescule – strigă Ţurcanu unuia dintre studenţii torturaţi – dacă nu faci ce îţi spun eu, până aici ţi-a fost. Să-i bagi p… a în gură ca să se vindece pentru todeauna de a mai vorbi împotriva clasei muncitoare şi a poporului muncitor.

Bietul Marinescu, ca un automat, a executat ordinul.

Striga Ţurcanu batjocorind şi comentând:

— Să vadă toată lumea cum legionarii şi-au înghiţit p… a unii la alţii! Ticălosul nu şi-a dat seama de efect. În mine s-a trezit dorul de răzbunare şi ura împotriva acestui monstru. Firul credinţei în Dumnezeu s-a refăcut. Chiar dacă, în continuare, m-am manifestat ca un automat fără raţiune proprie, în pauzele dintre acţiunile de groază, imploram ajutorul lui Dumnezeu.

Fapta lui Ţurcanu m-a trezit din mlaştina necredinţei în Dumnezeu, în care singur mă înfundasem. Am descoperit marea uneltire a Diavolului care te face să-ţi impui tu singur concepţiile ateist-marxiste, făcând astfel voia vrăjmaşului împotriva căruia ai luptat.

În clipele de răgaz îmi ziceam: Doar n-am venit în închisoare ca să mă fac comunist şi nici să-mi însuşesc învăţăturile lor prostovano-diavoleşti.