Distracţiile lui Ţurcanu la Piteşti erau pe măsura circumstanţelor. Victima era aşezată cu faţa în jos – de preferinţă lângă colţul unui pat suprapus. Peste cel culcat se întindea a doua victima, apoi altul şi tot altul, iar la urmă de tot se urcau, sărind de la înălţimea patului de la etaj, „reeducaţii”.
Cel care era în contact direct cu cimentul n-avea nici un fel de amortizare. Când se observa că-i aproape mort, întregul morman de oameni se surpa. Cel de dedesubt rămânea, pur şi simplu lat, fără simţire. Uneori nici celui de al doilea sau chiar celui de al treilea nu le era prea bine.
Scularea din poziţia aceasta se făcea prin lovituri de bâtă. Era peste putinţă să te poţi ridica dintr-o dată. Mai întâi a trebuit să-mi îndoi cu mare greutate un picior, apoi să-l aduc pe celălalt. Astfel, sub grele lovituri date de Ţurcanu, ne ridicam în picioare.
O altă „distracţie” era băgarea noastră, a „bandiţilor”, sub prici de câte ori „reeducaţii” citeau din lecturile comuniste. Ziceau ei că „bandiţi* „ nu au voie să guste din „fagurele de miere” al învăţăturii marxiste. Când venea la rând acest program Ţurcanu sau înlocuitorul său striga:
— Sub prici bandiţilor!
Fără nici o întârziere trebuia să fii sub prici, că altfel te alegeai cu multe lovituri de bâtă pe unde se nimerea.
Dintre toate victimele acelei perioade, eu am fost cel mai neîndemânatic şi molâu la intrarea şi ieşirea de sub prici şi de fiecare dată am primit multe lovituri, aproape egale cu o bătaie.
Noaptea la Piteşti.
Noaptea avea chinurile ei specifice. Dormitul cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură era supravegheat de un planton, care urmărea orice răsucire şi orice mişcare din poziţia impusă, Cea mai mică răsucire se sancţiona pe loc de către planton ai lovituri crâncene de bâtă.
Eu n-am putut să dorm decât foarte puţin. Noaptea în întregul ei era un coşmar greu de imaginat. Gândurile cele negre şi disperarea îmi dădeau mereu târcoale. Mă preocupa problema sinuciderii, ca mijlocul cel mai bun de a scăpa de torturi. Cum? Toate mijloacele de sinucidere erau barate. Nu vedeam nici un sfârşit al acestor chinuri. Îngerul păzitor m-a părăsit cedând locul demonilor care-mi dădeau târcoale ispitindu-mă.
Oare există Dumnezeu?… Cum este posibil ca El să permită ca fraţi de acelaşi sânge să-şi schingiuiască fratele?! Am ajuns la concluzia că numai nişte capete talmudice au creat toată Biblia şi pe Dumnezeu pentru înşelarea popoarelor. Culmea ironiei… În loc să crească ura împotriva celor care au inventat acest sistem de schilodire fizică şi spirituală, creştea ura împotriva propriilor tale principii care nu-ţi mai folosesc la nimic. Începeai să-ţi însuşeşti felul de a gândi al călăilor. Aşa se producea, în natura intimă a tinerilor, întoarcerea cu 180 de grade şi deveneai exact opusul a ceea ce ai fost mai înainte.
Era o greşeală de logică. Fiind făcută sub presiune, ea înceta odată cu tortura. Asta la cei mai mulţi. Însă, la o parte mai mică, eroarea s-a menţinut o vreme mai îndelungată. M-a ţinut această stare vreo trei săptămâni până când Ţurcanu a inventat pentru mine o umilinţă care să fie culmea umilirii… Numai că, în loc să aibă efectul scontat de el, a avut un efect benefic pentru mine.