Recursul.

La vreo 40 de zile după comunicarea sentinţei de condamnare la moarte, din nou am fost dus în aceeaşi încăpere în faţa unor alţi indivizi îmbrăcaţi în haine de magistraţi, toţi cu grade de la maior în sus.

— Dumneata ai făcut recurs?

— Nu am făcut recurs, pentru că n-am nici o vină. Am ripostat eu.

— În cazul acesta a făcut avocatul. Iată că noi am venit cu rezultatul: Recursul a fost respins, sentinţa de condamnare la moarte a rămas definitivă.

În momentul acela, am simţit cum toată teroarea ce mi-a încuibat-o în suflet şi în trup Oculta prin torturile de la Piteşti s-a năruit. A dispărut ca praful bătut de furtună. Din nou m-am simţit stăpân pe puterile mele… Aşa că le-am zis-o înţepat şi fără să tremur:

— Să vă fie de bine!

— Mai ai o singură cale de salvare. Să faci cerere de graţiere. Le-am luat vorba din gură spunându-le că n-am să fac cerere de graţiere.

Îmi dădeam seama că totul e pierdut. Aceştia urmăreau, de acum, a mă umili până-n ultima clipă. Chiar şi hotarul vieţii să-1 trec cu obidă şi capul plecat. N-aveam de ce să cer clemenţă sau mai ştii ce înţelegere când eu n-am făcut nici o faptă vrednică de pedeapsa cu moartea.

Vedeam cum scopul lor era să se acopere de formalităţi şi proceduri juridice… Toate acestea, pentru a duce în eroare pe viitorii cercetători ai istoriei măsluite de ei.