O femeie.

Era prin luna mai 1957.

Uşa s-a deschis şi paznicul îmi zise să-mi fac bagajele.

Legat la ochi, ca de obicei, am fost condus de paznic într-o încăpere care avea două mese-birou. După ce mi s-au luat ochelarii de la ochi, mă pomenesc faţă în faţă cu o femeie.

Femeia era îmbrăcată şi avea trupul zvelt.

Eu stăteam în picioare în faţa unui birou, dânsa stătea în picioare la celălalt, prefăcându-se că-şi face ceva de lucru. M-a invitat să iau loc pe scaun…

Mă tot întrebam: Oare ce vor? Ce experienţe mai fac? Unde vor săajungă? Îmi puneam tot felul de întrebări şi mă puneam în gardă din toate direcţiile.

Au trecut nouă ani de când n-am mai văzut o femeie. Constatam un fenomen ciudat în tot trupul meu ieşit complet de sub controlul raţiunii. Toţi muşchii de pe mine tremurau.

O singură dată mi s-a întâmplat una ca asta, la plecarea cu duba din închisoarea Piteşti, când prin găurile tablei de la fereastră am zărit prune pârguite pe marginea drumului.

Am ajuns la concluzia că organismul uman are un sistem care intră în funcţiune doar în anumite situaţii şi la anumite provocări. Îmi părea rău că n-am studiat medicina, ca să-mi pot explica fenomenul.

După un timp femeia a plecat. Apoi am fost scos şi eu din acel birou şi dus în celula mea „cea de toate zilele”.

Comunicarea sentinţei de condamnare la moarte.

De la Malmaison, prin luna iulie 1957, am fost dus la arestul Securităţii din strada Uranus.

Celula în care am fost introdus nu avea nici o comunicare prin geam cu exteriorul. Lumina în încăpere venea de la un bec, printr-un oberlicht de deasupra uşii. Întregul mobilier al camerei se compunea dintr-un pat de fier cu saltea şi o pătură sură.

În zilele următoare am constatat că era imposibil să iau legătura cu cineva dintr-o celulă vecină, deoarece camerele de alături precum şi cea din fund erau nelocuite.

După trei-patru zile sunt iarăşi legat la ochi şi dus într-un birou spaţios. Când mi-au eliberat vederea, m-am pomenit în faţa unor granguri, toţi în uniforme de magistraţi militari cu grade de maiori şi colonei. Pe una din margini erau şi doi colonei de securitate, iar în partea opusă, un căpitan de securitate. Mai târziu l-am identificat pe acel căpitan ca fiind şeful arestului.

Prima întrebare:

— Cum vă cheamă? (mă lua cu „dumneavoastră”)

Am ezitat să răspund, dar mi-a rostit ofiţerul numele.

— Dumneavoastră aţi fost judecat în anul 1954?

— Da.

— Acum vi se comunică sentinţa şi veţi semna de luare la cunoştinţă.

Unul din colonei s-a ridicat în picioare şi mi-a citit sentinţa. Eram condamnat la moarte.

În timp ce magistratul încă mai citea, simt cum pe la spate cineva se apropie şi umblă pe la picioarele mele. M-am dumirit. Îmi închideau cătuşele ce comunicau între ele cu un lanţ de aproximativ 40-50 cm. Încă mai citea la sentinţă când unul îmi ia şi mâinile şi mi le pune în cătuşe.

După ce termină lectura ofiţerul îmi zise:

— Ai posibilitatea să faci recurs.

— Nu eu am determinat acest proces. Deci, nu voi declara recurs. Voi protesta împotriva acestei mascarade prin care s-a dezlănţuit toată samavolnicia de înscenare a procesului.

— Bine-bine, acestea sunt motivele dumitale.

Fără alte explicaţii am fost dus la celulă în simfonia lanţurilor care zornăiau.

Nu mai era patul în celulă. În loc de pat era doar o saltea trântită pe ciment în rundul camerei, drept în faţa vizetei.

Obligatoriu trebuia să dorm cu capul spre fundul camerei, ca astfel să fiu văzut în permanenţă de gardian.

În situaţia de condamnat la moarte.

Situaţia de condamnat la moarte îţi stimulează memoria şi gândirea. Mintea pare o torţă aprinsă în liniştea unei nopţi plină de calm şi întuneric.

În mare viteză îmi treceau prin minte cele mai gingaşe imagini din viaţă, la care de mult nu mă mai gândisem: copilăria, dragostea mamei şi căldura din sânul familiei. Acest film se derula mereu cu aspecte şi tablouri ce le credeam demult uitate. Niciodată nu le-aş fi văzut în oglinda minţii mele dacă n-aş fi ajuns în situaţia aceasta.

Nu m-a încercat mila de mine însumi. Gustam cu nostalgie clipele îndepărtatului trecut.

Din această visare dulce-amăruie mă trezea şi cel mai mic zgomot. Sensibilitatea deţinutului din mine era extrem de receptivă. Mă îndemna să-mi încordez atenţia…

Mi-am dat seama că pe culoarul acela mai erau deţinuţi cărora li se comunica tot atunci sentinţa de condamnare la moarte… Când treceau prin faţa celulei mele erau fără lanţuri, dar când se întorceau, purtau lanţuri zornăitoare pe care le auzeam târându-le.