Consemnele în închisoarea Râmnicu Sărat.

La închisoarea Râmnicu Sărat tăcerea era totală. Nu se vorbea nici măcar în şoaptă.

De la început am fost ameninţat că dacă voi călca dispoziţiile în cel mai nevinovat mod, voi fi reprimat fără cruţare cu mult mai groaznic decât până atunci.

Mi-am dat seama că nu-i de glumit cu aceşti duşmani ai omenirii, că trebuie să evit orice provocare ale acestor fiare. Poate-poate, în cele din urmă, voi supravieţui.

Prima lecţie pe care am învăţat-o au fost consemnele: Un hârşâit la uşă însemna că trebuie să mă ridic şi să mă întorc cu faţa la perete. Cineva intra în cameră.

Am urmărit să văd cum respectă ei consemnul… Mă priveau prin vizetă şi numai atunci când eram întors complet cu faţa la perete, abia atunci deschideau uşa.

Pentru necesităţi fiziologice era un alt semnal, pentru apă altul şi aşa mai departe…

Supravegherea era drăcească. Un caraliu nu făcea altceva decât să supravegheze două celule. Intervalul de la o deschidere a vizetei la alta dura cât timp „străjerul” făcea cei câţiva paşi de la o celulă la alta. Paznicii dovedeau un zel plin de conştiinciozitate. Am remarcat că aceştia erau îmbrăcaţi în uniforma trupelor de securitate.

Am fost obligat să stau tot timpul în şezut pe pat, cu mâiruie pe genunchi şi cu ochii ţintă la becul de deasupra uşii.

Această supraveghere neîntreruptă mi-a creat o spaimă deosebită. Ştiam de la alţii că în izolare totală oamenii nu rezistă prea mult şi înnebunesc.

În cameră aveam tinetă doar pentru urină. Nici aceasta nu puteam să o folosesc fără aprobare. De multe ori s-a întâmplat ca să mă ţină toată ziua în aşteptare.

La WC mă ducea tot cu ochii legaţi. În culmea lipsei de pudoare, paznicul se aşeza şi el pe vine şi mă studia cum evacuez. De atâtea ori m-a înjurat în şoaptă: Cum, doar pentru atâta m-ai făcut să-mi pierd timpul cu tine?!

Nu aveam nici un fel de hârtie igienică şi nici apă nu aveam voie să folosesc. Am folosit mici petece din căptuşala hainei până am rămas aproape dezbrăcat.

Culcarea se dădea la ora 11 seara, deşteptarea la ora 5 dimineaţa.

După culcare – în mod obligatoriu – trebuia să dorm cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură.

În celulă era o sobă de cărămidă de 40/50/120 centimetri. Iarna, în acea sobă, gardianul aprindea câteva surcele care ardeau în două-trei minute fără să facă nici un fel de căldură.

Era peste putinţă să iei legătura cu celula vecină prin semnale morse. Apoi n-aveai de unde şti dacă nu cumva în celula vecină nu sunt oameni care s-au prăbuşit şi care, de acum, fac jocul Securităţii.

Miza acestui regim de chin era prăbuşirea spirituală a oamenilor. Era transformarea deţinuţilor în zdrenţe la dispoziţia Securităţii… Întunecată treabă!

La treipatru săptămâni eram dus la baie legat la ochi şi în pielea goală, indiferent dacă era iarnă sau vară. Pe coridor se simţea, mai ales iama, un curent de aer rece care aveai impresia că te taie felii.

Eram introdus într-o cabină cu duş. Robinetul era manevrat din afară de către un gardian care în paralel, mă supraveghea prin vizetă. Avea grijă ca să-ţi dea un jet de apă fierbinte – insuportabilă. Te săpuneai în mare viteză şi te mai opărea odată în chip de limpezire. Apoi erai readus în cameră tot în pielea golă şi legat la ochi. Baia n-avea scopul de a te cureţi de murdărie, ci de a te îmbolnăvi de plămâni.

La un moment dat paza s-a înăsprit în timp ce ardea focul în sobă. Am fost obligat să stau la cea mai mare distanţă faţă de sobă câteva minute cât dura arderea surcelelor. Am presupus că cineva, în disperare, a încercat să se sinucidă vârându-şi capul în sobă…

Nu mai puteam să suport acest regim de teroare. Trebuia să fac ceva, un act cât de mic de curaj cu care să schimb monotonia.

Exact când eram supravegheat, eu am început să prind muşte… Am simţit cum în mod discret, paznicul a chemat şi pe alţii ca să constate. Vorbeau ceva nedesluşit în şoaptă.

A doua zi, cu ochii legaţi, am fost dus la un aşa zis „ anchetator „ care mi-a pus diferite întrebări. Se vedea că nu e anchetator, ci medic psihiatru care voia să depisteze dacă a început sau nu agonia pierderii minţilor.

Eram bolnav, tremuram de frig, nu primeam nici un fel de asistenţă medicală. Îndârjit de toate acestea, n-am mai vrut să respect consemnul ci am început să mă plimb prin cameră cu mâinile la spate.

Pe loc m-au avertizat prin semnal că cineva intră în cameră. M-am întors cu faţa la perete. Au intrat mai mulţi şi au început să mă ameninţe. Eu m-am întors cu faţa la dânşii şi m-am prefăcut că vreau să apuc un pat de picior spre a-i lovi. Eram conştient de pericolul la care mă expun şi mă aşteptam să sară pe mine ca să mă imobilizeze. N-au făcut-o, ci au ieşit grăbiţi cu toţii pe uşă afară.

A doua zi am fost dus, cu ochii legaţi, la anchetă, Anchetatorul m-a ameninţat că voi fi drastic pedepsit pentru că fac pe „nebunul”.

Au rămas la stadiul de ameninţare. Nu m-au pedepsit. În schimb izbucnirea mea mi-a întărit puţin forţele psihice ce mi le credeam epuizate.

O anchetă dubioasă cu ochii legaţi.

După câteva săptămâni de la sosirea la Râmnicu Sărat am fost dus la anchetă, dar tot cu ochii legaţi.

Un glas de om ticălos începu să mă interogheze:

— Ai fost la închisoarea Piteşti?

— Da, am fost.

— Poţi să-mi relatezi ce s-a întâmplat acolo?

— Da pot. Şi am început să-i relatez tot ce s-a întâmplat. Adică, ce ştiam eu…

— Vezi că dacă nu spui tot, aşa cum a fost, avem noi mijloace ce te vor determina ca să spui tot ce ştii.

— Este singurul lucru de care nu mă îndoiesc, l-am întors-o eu cu curaj.

— Chiar dacă te-ai îndoi, noi am cercetat cazul şi ceilalţi au mărturisit tot. Absolut tot.

— Asta mă bucură. Înseamnă că eu sunt o victimă a Piteştiului.

— In afară de victimă mai este ceva…

— Probabil că s-a reuşit de minune compromiterea studenţimii în faţa opiniei publice şi scoaterea ei de pe linia frontului de luptă.

— Varianta asta vă aparţine. Mai e, însă, şi o altă variantă despre care vom vorbi data viitoare.

Cu asta ancheta s-a terminat pentru ziua aceea.

Prin minte îmi fulgerau înscenările făcute în Rusia de Stalin împotriva duşmanilor săi. Modul In care aceştia s-au autoacuzat întrecându-se între ei. Cum şi-au recunoscut vini imaginare şi absurde de activitate împotriva statului sovietic. După ce victimele au „recunoscut” lucruri imposibile, au fost puse la zid şi împuşcate până la una. Simţeam cum această fiară mă amăgea să calc într-o asemenea prăpastie.

În stânga aveam grozăviile Piteştiului, în dreapta abisul închisorii Râmnicu Sărat care făcea să se învârtă lumea cu mine.

Oricât m-am căznit să descopăr unde vor să ajungă, n-am reuşit să decopăr ticăloşia ce o puneau la cale. Am presupus tot ce se putea presupune, în afară de mişelia ce lor li se învârtea prib minte…