La infirmeria de la închisoarea Râmnicu Sărat.

Nu m-au dus direct în celulă, ci în altă cameră. După miros şi după zgomote, mi-am dat seama ca e o infirmerie.

Mi-au suflecat mâneca de la cămaşă şi cu o bucată de vată muiată în alcool mi-au frecat pielea în locul unde cândva era un muşchi zdravăn. Am auzit zgomotul cum ar sparge o fiolă. Apoi trecu un timp cât durează extragerea în seringă a conţinutului din fiolă. Dintr-odată începu să înjure de mamă, de paşte, de Dumnezeu că a „îngheţat” serul. Am auzit cum au trântit fiolele pe jos făcându-le cioburi, iar eu am fost dus la celulă.

Această batjocură s-a repetat timp de trei săptămâni, zi de zi, exact la aceeaşi oră şi în acelaşi mod.

Mi-am dat seama că tot ce fac nu-i decât o şcoală a şantajului prin care se mizează pe anumite efecte psihice. Toate acestea le făceau în paralel cu ancheta.

Dacă aş fi ridicat problema asistenţei medicale, el mi-ar fi răspuns că depinde de mine. De modul în care mă comport la anchetă. Aş putea primi orice, cu condiţia să-i ajut anchetă.

Sindromul Piteşti lăsase urmele unei frici care se aprindea chiar şi în clipele cele mai pline de curaj. Sufletul mi-l simţeam încordat la o tensiune limită. Am ajuns la capătul puterilor.