O, mare iubită ! Ce bună amică ești tu cu poeții !

Pornește vaporul, și iată-mă singur din nou lîngă pupă.

Viu aeru-mi umflă plămînii de parc-aș sorbi dintr-o cupă

Demonică, filtru-ncărcat de toate puterile vieții !

Ah, gustul trecutelor lacrimi, pe care le-am plîns altădată,

Pe buzele-mi pale acuma-l simt iarăși — mărgelele de sare !

Ce altă dovadă mai vie că matca-ți adînc zbuciumată

E albia primordială a vieții, o, tainică mare?

Ce giulgiu imens peste-un leagăn strîng apele verzi mișcătoare,

Ce-albastru a prins peste tine în cuie de foc baldachinul !

În noaptea aceasta simt bine că-s clipa etern călătoare,

Că-s una cu apele mării și una sînt cu seninul !

Greu cade nămolul la funduri, ca după furtună, și cine

În apa privirilor mele ar fi să privească de-aproape,

N-ar crede c-așa limpezime l-ascunde atîta de bine

precum îți învăluie taina imensul tău giulgiu de ape !

Și gîndul meu fuge-nainte departe pe-ntinderea mării

Ce splendidă-mi pare această albastră și unică oră !

O, dacă pe clipele-aceste s-arunc aș putea o ancoră,

Ce vesel aș da pe vecie tot restul vieții uitării !