Și totuși te văd încă, năluca mea, ș-acuma...

Se-nalț-un braț în aer, și iat-o că apare:

Într-un veșmînt ce-o-nfașă ca un potir de floare,

Purtînd în mîna dreaptă Narcisul alb ca spuma.

Mlădie apoi brațul, ș-asupra mea se-nclină,

Ca un vlăstar ce-l pleacă un vînt de primăvară,

Și o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,

De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină.

Și-acum mînile-i pale le simt de mine-aproape...

— Ah ! pale mîni, tot răul vă fie-ntors în bine — 

Ce duh își poartă lampa arareori în mine

De pot vedea ca noaptea cînd fulgeră pe ape ?

E magul amintirii cu lampa lui albastră

Ce s-a trezit și scrie în vechea lui scriptură,

Din tot ce e acuma, și toate cîte fură,

O jalnică poveste, ce samănă cu-a noastră.