Ce stranii lucruri dorm în suflet și cum nu uită el nimică

Din cîte le închizi într-însul, ca într-o urnă funerară;

E iarnă azi și, fără voie, eu văd o zi de primăvară;

Și mă simt iarăși lîngă tine, pierduta, dulcea mea amică...

În casa toată urcă pacea unei vieți întemeiate.

Și la un ceas, un ram apare pe zidul alb, deasupra noastră,

Și nu-i un ram cu adevărul, ci numai umbra lui albastră,

Pe care-o mînă nevăzută îl leagănă-n mișcări ritmate.

Și-acuma preajma-ncepe-un cîntec, și-ncet pe ramura-nclinată

Vîslind cu aripile-n cruce, se lasă două păsărele,

Și nu știu gura lor de umbră ce-au pus atuncea dragei mele,

Dar știu că clipa asta dulce n-am mai uitat-o niciodată...

La depărtări și pretutindeni, se face iarăși primăvară,

Și dulcea fantasmagorie a umbrelor ce-au fost s-așază

Pe zidul alb, ca și atuncea, în liniștitul ceas de-amează,

În care ne-am iubit o clipă supt ramura imaginară.