Privesc o semuire de om în discul lunii,

Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul,

Un râs amar și straniu ce-l au numai nebunii,

Și morții, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul.

E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, - o mască,

Dar după ironia acestei măști s-ascunde

Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărățească;

Și totuși chipul ăsta îl știu de nu știu unde...

L-am mai văzut desigur demult, dar poate anii

Și-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere

Și tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii

Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere.

L-am mai văzut desigur, și-l știu, - dar tu, iubită,

Ce te-ai desprins să judeci cuminții și nebunii,

Când stai privind pe geamuri cu fața liniștită

Cunoști tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?