Visătorul

Publicată în Sămănătorul, 10 iunie 1907

Albă-i piața Barberini către miezul nopții vara,

Cînd se-ntoarce singuratic un poet spre casa lui.

Pînă-n Lațiul vechi e cale — dar la Roma ești în țara,

Unde poți să stai de vorbă cu divinile statui...

Și poetul nostru-i tînăr și naiv ca toți poeții

Care cred în frumusețe mai presus de toate-n lume,

E naiv, și nu-și dă seamă ce calvar e drumul vieții

Pentru cei ce vor să-și facă un diamant din al lor nume.

Ochii lui privesc și cerul își coboară-n ei misterul,

Sunete, culori și forme, deopotrivă el le-adună

Și cînd alții-adună aur, el ar vrea s-adune cerul

Într-un vers, și îi ajunge că-i bogat în luci de lună.

Sună pasul lui, ș-acuma a ajuns lîngă fîntîna

Cu tritonul care-aruncă gîlgîind un joc de apă, —

Ah, frumos mai e tritonul, și dibace-a mai fost mîna

Maistrului ce-a fost în stare așa lucru să conceapă.

Astfel se gîndește dînsul, și puterile-și măsoară,

Pe cînd apa ca un suflet chinuit de îndoială

Vrînd mereu la cer să urce, fărîmată se coboară:

Și deodată visătorul a rămas cu fața pală.

 

Sunete, culori și forme, asta-i toată viața noastră;

Dar să aibă dînsul oare raza focului divin ?

Și-acum pasul lui în umbra care s-a făcut albastră,

Sună cadențat ca ritmul unui vers alexandrin.

Share on Twitter Share on Facebook