E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică,

Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rîndunică.

Și doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,

Mărgele negre sămănate pe drumuri albe de lumină.

În straturi florile-s trudite; un crin din cînd în cînd se-ndoaie

Și lung privește-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie?

Dar întristat în țernă iarăși își frînge trupul zvelt în două...

Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă !