S-a dus furtuna-n zări ș-acuma se-ntrec miresmele-n putere:

Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume

Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere ;

Se bat și florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.

Se războiesc mereu și ele să stăpîneasc-un ceas pămîntul...

— Dar cine nu-și încearcă oare o dată-n viața lui norocul?

În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vîntul...

— Biruitor pînă acuma domnește singur busuiocul.

Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă,

Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană,

Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă,

Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană.

Și tot mai grea, mai tare crește naiva florilor urgie,

Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă.

În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie,

Și flutură-n deșert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.

Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin și mîndrele verbine,

Un miros voluptos aleargă adus de vînturi de departe,

Și nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline;

Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.

Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie

Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere,

O ceață diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie,

Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.