Se trec și florile de toamnă, cele din urmă flori, și-n casă

Lîngă oglinzile-obosite, o fată șubredă și pală

Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.

Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă...

Înc-un mănunchi, și cîte visuri și primăveri — cîtă ruină !

Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda cîte n-ar mai spune;

A tale brațe obosite putere n-ar avea s-adune

Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.

Norocu-ntăilor brîndușe culese-n zori de zi pe rouă...

Cum s-a trecut, și cum trec toate pîn' vine moartea să te cheme;

Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;

În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor cînd plouă.

Și-mbrățișați alături plîngem, plîngi blîndă, candidă vestală,

Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi tîrziu pricepi ce-nsamnă.

Brîndușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă

S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mîndra lui beteală.