Dă-n sînge lăurusca pală și cîrtița-și face mormîntul,

S-adoarmă, cu venirea iernii, sub țarina din moșunoaie,

O floare-a-soarelui uitată se scutură și își despoaie

Podoaba razelor apuse, încetinel, cînd bate vîntul.

Și s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază,

Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină:

De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu și-i de ajuns într-o grădină

O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează.

Căci vezi, în ea lucea lumina întîi cînd pasările cîntă,

Și iarăși, ca un frate dulce, cînd da-n apus, mîhnitul soare

Tot ei îi trimetea pe gînduri cea mai din urmă sărutare,

De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfîntă.

De-acum, ca peste-un cîmp de moarte, o să răsară jalnici zorii ;

Frumos era cuibul de aur și dulce galbena-i văpaie...

— Ce greu trebui să fie somnul sub țărîna din moșunoaie !

Cuceritoare umbra crește ca-n amurgitul unei glorii...