Au înflorit iar măgheranii și n-a prins nimene de veste,

Și-acum se trec, cum trec pe lume atîtea vieți ce pîn'la moarte

S-ascund în numărul mulțimei și umilite stau deoparte,

Cum sta între surori sfioasa cenușăreasă din poveste.

Tăcuți și triști, se trec în taină, cu fruntea în pămînt plecată,

Și nici o mînă către dînșii nu se întinde ca să-i rumpă,

Căci fetele așa-s făcute ca să le placă haina scumpă

Și ei, sărmanii, n-au nimica să poată-ademeni o fată.

Dar cum mor formele spre seară, și crește luna fără veste,

Un miros blînd, cum nu-e altul, pătrunde-atît de cald și dulce,

Că fetele, uitînd de noapte și că e ceasul să se culce,

Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă fereste.

Oftează fetele, și nu știu, a doua zi de dimineață,

Cînd se coboară în grădină, că-n biata floare cenușie

Ce se ascunde umilită, e-atît parfum și poezie...

Și măgheranii mor în taină cum au trăit întreaga viață...