De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare

Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.

O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,

Și fete nu-s pe tot pămîntul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsîndu-i hlamida regească

Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,

Cicorilor le-a dat seninul strîns din privirea omenească,

Iar rîsul fărîmat prin lume l-a nins pe foi de românițe.

Sfiala care urcă-n fața fecioarelor cînd vine-amorul,

Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,

Mîhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul

Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.

La fiecare pas te-așteaptă cîte-o minune, — ici scînteie

Ca un rubin o ghințiană, colo un stînjinel se joacă...

Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,

Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă !

Slavă ! căci trist-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pâmîntul,

De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte ?

Ce-ar fi cernut, în primăvară, cînd trece prin grădină vîntul,

Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte !