În murmurul fîntînei plînge povestea vremilor trecute...

De știi s-asculți, auzi iar glasul atîtor guri ce-s astăzi mute:

S-a potolit atîta viață, ș-a ars atîta foc de soare,

De ani și ani, de cînd tot curge împrăștiind mărgăritare.

De ani și ani... dar de atuncea grădina ș-a schimbat stăpînii

Cu glasuri gîngave alt'dată — pe cînd eram copii — bătrînii

Lung sfătuiau în șoapta apei sub cernerea de umbre sure,

Ș-acuma numai apa plînge, iar noi ne-am răznețit pe-aiure.

Sunt ani și ani... dar astăzi unde-s copiii gureși ? Unde-i oare

Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare

Ce se fărmau în praful apei, și s-aprindeau din nou măiastre,

Ca iarăși să se năruiască etern ca visurile noastre ?

Sînt ani, și de atunci în noapte s-au prăvălit grămadă anii

Și dintre toți eu singur numai, ținînd azi firul Arianii

Mai rătăcesc ș-ascult cum cîntă pierdut pe-aleele deșarte

În murmurul fîntînei glasuri ce vin de dincolo de moarte.

Eu singur mai ascult, și-n umbra întunecată din aleie,

Plîngînd ca un copil ruina luminelor de curcubeie,

Aș vrea, în dorul lor ș-al vostru, acum cînd nu mai sînt bătrînii,

Să-nmlădii pentru voi un cîntec etern ca murmurul fîntînii...