Cum a cucerit Alexandru cetăţi și ţări
Într-acea vreme, îndemnînd Dumnezeu pe Alexandru-împărat, purcese întâi cu oștile la Solon cetate. Și rău se spăimîntară solonenii de Alexandru, și trimeseră carte :
„Eu împăratul Archidon cătră marele Alexandru Macedon. Sănătate și voie bună trimet împărăției măriei-tale ! Și dacă auzii de împărăția ta, bine-mi păru că te-a mărit Dumnezeu împărat. Noi cu tine nu ne vom bate, ci ne închinăm măriei-tale, și cinste face-vom cât ne va fi puterea; și trimes-am de feciorul meu pe nume Polica, cu dar de ce se află la noi, și să slujească împărăției tale ; iară pe noi să ne lași pe împărăția noastră, și noi să-ți trimetem pe an haraci, adică dare, cît vei pofti, și să te milostivești spre noi, Alexandre, și de-ți va fi voia, vom ieși la închinarea ta.“
Și așa trimese Archidon-împăratul pe feciorul său sol eu plocon și cu carte la Alexandru. Și ceti Alexandru cartea, și primi darul bucuros, și de feciorul lui Arehidon bine-i păru și-l luă la el. Apoi sorise carte :
„Scriu ție, fratele meu Arehidon, împăratul Salonului, sănătate ! Îmi pare bine de plocon. Cum se zice : capul plecat nu-l poate tăia sabia. Iară feciorul tău de astăzi lângă mine va fi, și tu împărătește în pace și-mi trimete haraci o sută de mii de galbini pe an, și cîte zece mii de viteji călărași înfierați, și fii sănătos cu toți oamenii tăi !“
Alexandru de acolea merse la Atina, și ajunse sub cetate. Și era Atina cetate mare, și împodobită, și înfrumusețată cu de toate frumusețile lumii : și o judecau doisprezece filosofi, și împărat nu avea, și domnea țările elinești toate. Sosi Alexandru sub cetate, și auziră atinenii, și făcură sfat : închina-se-vor au nu ? Și grăi un filosof pe nume Sofonie :
— Bine este nouă să ne închinăm lui Alexandru, că este înțelept și milostiv ; el a luat țara tătărască într-o zi, si a ucis pe Criz-împăratul iarăși într-o zi ; și s-a dus la Solon, și i se închinară, și nimica nu le făcu, ci-i lăsă pe loc în pace. Și noi de ne vom închina Lui, nici în cetate nu va intra, ci va trece la Rîm.
Iară alt filosof zise :
— De cînd e Atina cetate, nici un împărat nu a putut-o lua ; nici acesta nu o va bate ; că oarecînd, venit-a Dionisie-împărat cu toată puterea lui, și nu o putu lua, ci s-a întors cu rușine : și venit-a Schidir, împăratul cu perșii, și nu o putu bate și încă l-au gonit cetățenii pînă ce s-a înecat în mare. Ci nu trebuiește să ne închinăm noi feciorului luiFilip. Tu nu știi ce grăiești, că unde este minte multă, și nebunie este multă.
Și se rușină Sofonie filosoful și peste noapte ieși din cetate și merse la Alexandru, se închină lui, și-i spuse toate de rîndul cetății. Alexandru trimese sol în cetate pe un tatar fără carte și tatarul ne înfățișă și zise :
— Așa vă zice Alexandru-împăratul, să vă închinați lui, și să-i dați haraci și oaste pe an, iar de nu vă veți închina de voie, vă veți închina de nevoie, după pagubă.
Iar ei nu înțelese limba lui, ci căutară un dragoman și le spuse ce zisese solul; iar cetățenii se mîniară și tăiară capul dragomanului și răspunseră solului :
— Du-te și spune lui Alexandru că nu va fi în Atina împărat feciorul lui Filip. Încă cum a vrut a venit, iar cum va vrea nu se va duce !
Alexandru se mînie și zise să bată cetatea de trei părți. Și bătînd în cetate dincotro erau tatarii, mergeau săgețile ca ploaia, și cetățenii nu puteau răbda, ci deschiseră poarta și năvăliră tatarii în cetate ; iar cetățenii puseră praf, adică iarbă de pușcă, și-l aprinseră, și pieriră zece mii de tatari ; și de altă parte căzură cinci sute de macedoneni uciși cu mașini de război. Apoi macedonenii puseră strajă, făcură sfat, și zise Diogen filosoful:
— Împărate ! Cetatea cu sila nu o vei lua, că sînt două sute de mii de oameni în cetate. Ci să facem meșteșug, să-i scoatem din cetate, că-i vom bate, pentru că nu știu rîndul la război.
Aexandru zise :
— Să aducă o mie de boi și zece mii de oi !
Și după ce aduseră, scrise carte :
„Eu Alexandru scriu vouă atinenilor, să știți că am venit la voi ca să bat cetatea, dar astă-noapteveniră Dumnezeii voștri la mine și mă certară foarte rău pentru voi! Și acum să știți că m-am întors în Macedonia și am lăsat Dumnezeilor voștri o mie de boi și zece mii de oi să le faceți jertfă.“
Și puse cartea într-un lemn înalt, și se întoarse îndărăt zece mile de loc și ascunse oștile într-o pădure, împărțite în trei locuri. Și dimineața cetățenii căutară și nu văzură oastea, ci văzură boii și oile, și cartea sta sus. Atunci ieșiră afară, și ziseră :
— Fugit-a Alexandru de frică !
Și începură a-l goni toți, cu mic cu mare. Iar un călăraș din cetate striga :
— Nu goniți pe Alexandru, că eu am văzut astă-noapte în vis că era sămănat grîu prin cetate și-l secerau macedonenii cel copt și cel necopt; și umbla Alexandru călare pe un leu în mijlocul cetății.
Dar cetățenii nu-l băgară în samă și goniră pe Alexandru pînă îl ajunseră. Iar Alexandru ieși din pădure și îi întîmpină ; și-i loviră unii din mijloc, alții dinainte ; și cetățenii se spăimîntară foarte și nu știau ce să facă, ci începură a fugi cătră cetate ; iar macedonenii tăiau într-înșii cum se taie ; și se amestecau unii cu alții, și atît se tăiară, că zăceau ca frunza și ca iarba ; și călcau cu caii pe pedestrași pînă la cetate ; și aprinseră și cetatea, și arse biserica cea mare, unde erau Dumnezeii lor, și arseră și Dumnezeii; și zise Alexandru :
— De ați fi voi Dumnezei, nu ați arde !
Și ieșiră muierile despletite, și zgîriate pe obraz, și cu fetele, și cu fiii, și strigau :
— Alexandre, milostivește-te de noi, și stinge focul!
Alexandru umbla călare pe Ducipal și nu putea opri pe macedoneni, iar cetățenii strigau :
— Milostivește-te, Alexandre, că ne închinăm ție, noi și cetatea noastră !
Alexandru scoase oștile afară, și le stinse focul. Și atîta moarte s-a făcut, cît n-a mai fost din începutul Atinei. Și se închinară după pagubă, precum zisese Alexandru. Și atuncea grăi Alexandru :
— Vai de cetatea ce o judecă mulți! Și vai de aceia oe nu ascultă de domnul înțelept ! Ca și atinenii ce nu ascultară pe Sofonie filosoful, că n-ar fi pățit ce pățiră. Pentru aceea a zis prorocul Solomon : „Pe omul înțelept să-l îndrăgești, că mai lesne este ție, și mai bine cu înțeleptul a purta pe umăr o piatră mare, decît cu nebunul a bea vin“.
Atuncea plînseră atinenii cu glas mare ; și se auzi peste toată lumea de amarul lor; și toți domnii și craii elinești se spăimîntară și merseră la Alexandru cu haraci pe zece ani. Și atunci zise Alexandru :
— Pînă nu spargi capul, nu curge sînge.
Și șezu acolo zece zile și de acolo plecă la Rîm ; și-i ieșiră înainte niște crai grecești, craiul de la Trocinia și de la Amorea, și de la Delmana, și de la Trivala, și se închinară lui Alexandru toți și aduseră daruri și haraci și se veseliră acolo mult. Și se duseră unii pe la țările lor, alții merseră cu Alexandru și-i deteră haraciurile și oștile ; și se aflară o sută de mii de pedestrași ; și porniră la Rîm. Rîmlenii auziră și se tulburară. Și ei încă aveau doisprezece sfetnici de judecau Rîmul; și făcură sfat; închina-se-vor au nu se vor închina lui Alexandru ? Și ziseră să se roage Dumnezeilor. Și merseră la biserică, făcură rugă lui Amon, Dumnezeul lor. Și li se arătă Amon în vis și le zise :
„Voi, rîmlenilor, închinați-vă lui și-l lăsați să intre în cetate cu mare cinste, că Alexandru este feciorul meu și este împărat peste toți împărații."
Și rîmlenii cu mare cinste ieșiră întâi cu patru mii de viteji toți împlătoșați, încoifați de luminau ca soarele și ziseră :
— Bine ai venit, Alexandre, a toată lumea împărat !
Și după aceea ieșiră cu două mii de fete împodobite, și toate pe cai albi, cu haine roșii și cu cununi de aur și se închinară lui Alexandru, și ziseră :
— Mulți ani să trăiești, împărate Alexandre, a toată lumea !
Alexandru, dacă văzu așa, zise voievozilor și domnilor să-și tocmească oștite și steagurile ina-intea lui, toți pe rînd ; și după ei mergea Alexandru călare pe Ducipal, și cu stema pe cap ; și de-teră în trîmbițe, în surle și în tîmpine ; și cum se apropiară de cetate ieșiră patru mii de orășeni, toți cu steaguri do finic în mini, și se închinară lui Alexandru, și ziseră :
— Bine-ai venit, Alexandre, a toată lumea !
Și mai ieșiră două mii de preoți toți cu făclii aprinse în mîni, și cu cădelnițe de aur și-l întîmpi-nară și ziseră :
— Mulți ani, împărate, să trăiești !
Și intrară în cetate, și merseră ia biserica lui So-lornon ce o făcuse Savela-împărăteasa, sora lui Solomon, ce se zice Sfînta Sfintelor, și se închinară. Și șezu Alexandru în scaunul Rîmului ; și începură a scoate daruri : o mie de blide de aur ; și scoaseră plașca, și emurlucul - lui Solomon, tot cu ochi de șarpe, avînd într-însul trei pietre cu douăsprezece tocmele care toate boalele vindecă ; și scoaseră stema împărătesei Savela, cea mai de mult preț, și scoaseră un farij, adică un cal alb cu șaua de diamant și de piele de aspidă, și scoaseră sabia lui Armeleus-crai de la Troada, și scoase sulița lui da os de elefant, tot cu mărgăritare, și scoaseră pavăza lui Patrichie-împăratul învălită cu piele de aspidă. Acesta fu ploconul împărătesc. Și scoaseră cartea lui Daniil prorocul, și cetiră în carte așa :
„Cînd va fi cursul anilor cinci mii două sute, ieși-va inorogul și va goni pe toți pardoșii de la apus și va merge la berbecele cel mare ce-i ajung coarnele pînă la cer și junghia-va inorogul la inimă, și se vor cutremura toate limbile în lume !“
Alexandra întrebă :
— De cine grăiește aceasta ?
Ei ziseră :
— Împărate, așa ne pare nouă, să fii tu acela !
Alexandru zise :
— Nu cu voia mea, ci cu a lui Dumnezeu !
Iară acolo sta un filosof și zise :
— împărate, așa se spune : pardosii sînt craii de la apus, iară berbecele este Por-împăratul : și inorogul este împăratul Macedoniei.
Alexandru zise :
— Cum va fi voia lui Dumnezeu, așa să fie. Adevărat spune că puternicii cădea-vor, și neputernicii ridicase-vor !
Și acolo șezu Alexandru cincisprezece zile, și veniră toți craii și domnii de la apus cu daruri și cu haraci pe zece ani și se închinară. Iar Alexandru se milostivi spre ei și le dete moșiile lor. Și se veseliră acolo macedonenii eu rîmlenii ca frații cincisprezece zile. Și se ridică de acolo Alexandru cu oștile spre Ţara Leșască și o luă, și cuprinse și alte țări multe, și ajunseră la o pustie. Acolo aflară niște oameni cu obraze ca de om și cu trupurile de șarpe, și se bătură cu Alexandru și pieriră de aceia zece mii. Și de acolo merseră pe lângă mare și ajunseră la un munte de fier, și erau acolo niște paseri cu obraze ca de muiere și cu țîțele și cu păr de muiere, și se lăsau pe oaste și luau omul de pe cal, și fugeau cu el la munte. Altora le scoteau ochii. Alexandru zise :
— Să-și facă toți snopi de trestie și să-i aprindă cu foc.
Și așa făcură : când vrură să treacă, ei aprinseră snopii, iar paserile se lăsară pe oaste și nu știau ce este focul, și deteră în foc și-și aprinseră aripile, căzură jos în foc, și le tăiau oștenii, le călcau caii, și pieriră paseri o sută de mii, iară din oastea lui Alexandru zece mii de oameni pieriră.
De acolo se întoarse Alexandru la lume : și ajunse la țara Eghipetului și o bătu, și ajunse la Marea Albă. Și stătu acolo cu oștile și puse meșteri să facă catarge douăsprezece mii, și să intre cîte zece mii de oameni într-una. Și se lucrară corăbiile în șase luni. Și puse voievozi pe cinci mii de oameni, și pe Vizantie-voievodul pe opt mii de oameni. Și zise Alexandru :
— Să intrați în catarge și să mergeți pe mare și să bateți cetățile de pe mare, apoi unde veți ieși să faceți cetăți pe numele vostru, ca să ne putem afla în lume.
Iară lui Potolomei și lui Filon le zise:
— Să mergeți pe uscat cu călărași și cu toți craii ce se află în catarge, și să mergeți spre Ţara Leșască, și toate cetățile să le bateți, și să luați haraciuri și oști și să ne adunăm la Eghipet.
Iară Alexandru intră în oatargă cu treizeci de mii de oameni; și purceseră toți în toate părțile, și umblară pe apă șase luni ; și ieși împăratul cu oștile lui spre răsărit, și făcu cetate mare și tare și-i puse numele Alexandria. Vizantie ieși la Ţarigrad, el făcu cetatea pe numele lui : Vizantie, și Antioh ieși la Antiohia și făcu cetatea pe numele lui : Antiohia. Selevchie ieși la țara arăpească pe Marea Neagră și făcu cetate pe numele lui : Selevchia. Potolomei și Filon merseră pe uscat spre Ţara Leșască, și spre Marea Acrâm Tatar, ce se chiamă azi Ardealul, Moldova și Ţara Românească, și luară cetăți multe, și prinseră pe crai vii, și-i legară, și-i duseră la Eghipet. Și se adunară la Alexandru, și se veseliră mult, și spuseră cîte cetăți au luat și deteră pe acei domni legați, și spuseră lui Alexandru cum n-au vrut să se închine lui. Iară Alexandru se milostivi spre ei, și le luă credința și le dete drumul să sa ducă pe la moșiile lor, și să trimeată haraci și oaste pe an cîte zece mii de oameni. Iară voievozii nu știau care pe unde au ieșit în lume, pînă s-au aflat peste un an, și era scîrbit Alexandru, pentru că nu știa pe unde au ieșit la lume ; și cercetară, prin cetăți și prin neguțători, și se adunară iară peste un an, și se întîlniră toți cu Alexandru ; și se veseli foarte Alexandru cu toți voievozii lui, și acolo făcu Alexandru o cetate, și-i puse numele Întîmpinarea, pentru că toți acolo s-au fost adunat. Și șezu acolo șase luni și se gătiră de oaste.
Și purcese Alexandru cu oștile spre țara Asiei și acolo era o cetate mare, anume Troada, ce se chiamă grecește Frigia, și acolo judecau doisprezece filosofi. Iară dacă auziră troadenii, ieșiră înaintea lui Alexandru toți cetățenii și filosofii și se închinară cu plocon lui Alexandru, și-i spuseră de Anțelus-craiul cât a fost de viteaz, și cum au pierit atîția domni mari, cum au pierit pentru o femeie ce o chema Elenușa. Că oarecînd pribegise Alexandru Paris de la Troada, și mersese la Menelau-craiul, și pre Alexandru Paris îl boieriră ; iară Menelau-craiul se duse la oaste departe și lăsă pe Alexandru Paris precum îi grăise, cu Elenușa ; iară Elenușa era preafrumoasă, și se îndrăgise cu Alexandru Paris, și luară comoara lui Menelau-craiul și fugiră amîndoi la Troada ; și dacă veni Menelau sau Melei-craiul, nu-și găsi crăiasa, și se mînie, și ridică șapte crai elinești cu el și se strînseră ostile, și merseră la Troada, și o bătură doisprezece ani cu mare meșteșug, că mai tare cetate decît Troada nu era pe lume, că era făcută de Nevrod-împăratul. Și acolo pieriră grecii cu Anțelus-craiul, și Alexandru Paris, și păcătoasa Elenușa și mult popor fără număr pieri pentru o muiere. Și aceste toate le povestiră lui Alexandru, și-i deteră plocon sabia lui Anțelus-craiul și scoaseră inelul împărătesei de antrax piatră, și așa era acea piatră, că de se afla omul bolnav și căuta într-însa, se însănătoșea de toate boalele. Și scoaseră zugrăvit pe Anțelus-craiul. Iară Alexandru se milostivi spre ei și-i lăsă cu pace pe moșia lor. Și grecii, cu voia lui Dumnezeu, merseră la Rîm, și acolo au întemeiat împărăție mare, și s-a ales un popor numit roman, de la care apoi au purces de au venit românii în Ardeal, în Moldova și în Ţara Românească.
Alexandru se întoarse de acolo și porni spre Persia, și ajunse la hotarul lui Darie-împăraml. Iară Darie trimese iscoade la Alexandru. Veniră iscoadele și văzură judecata lui dreaptă, și pe el darnic, milostiv și dulce la cuvînt, și merseră iscoadele la Darie, și spuseră, și se miră Darie și zise :
— Adevărat, acestea sînt semne de domn și de împărat a toată lumea.
Darie apoi nu crezu să fie așa, și trimese cărți pe la toți domnii și craii să se strîngă oștile la Stîltrorinia : și trimese la Eghipet și la Ierusalim :
„Scriu vouă, ierusalimnenilor, și vouă, egiptenilor. Așa vă grăiesc, să nu vă închinați acelui tâlhar, feciorului lui Fîlip, că voi veni cu sabia și vă voi scoate de la acest tâlhar. Altmintrelea să nu faceți.”
Alexandru merse la Ierusalim, și auziră ierusalimnenii că vine Alexandru spre ei. Și într-acea vreme judeca Ierusalimul Ieremia prorocul, și credea în Savaot Dumnezeu. Și făcură sfat : închina-se-vor lui Alexandru, au nu se vor închina ? Alexandru puse tabăra aproape de Ierusalim și trimese carte la ierusalimneni :
„Eu Alexandru, împărat peste toți împărații, scriu vouă, ierusalimnenilor, sănătate și viață ! Am luat Apusul tot, și am venit la voi, și vă zic să vă închinați mie, și să-mi trimeteți haraci și oaste pe an, și fiți în pace pe moșia voastră.“
Și merse solul la Ierusalim, și cetiră cartea ierusalimnenii și se spăimîntară și scriseră carte lui Alexandru:
„Iată noi, soborul Ierusalimului, scris-am la marele împărat Alexandru Macedon, sănătate ! Am înțeles ce ne-ai scris, și așa să știi împărăția-ta că noi sîntem sub mâna lui Darie și nu cutezăm să ne închinăm ție, că ne-om închina astăzi, iară mine va veni Darie și cu rea moarte vom muri. Ci te bate întâi cu Darie, și de-l vei bate, noi ai tăi sîntem.“
Alexandra ceti cartea ierusalimnenilor și scrise altă carte :
„Eu Alexandru, împăratul peste toți împărații, scriu vouă, ierusalimnenilor, sănătate. Ce ați scris am înțeles; dar nu se cade vouă să vă închinați lui Darie, că sînteți oamenii lui Dumnezeu Savaot, iară Darie slujește idolilor, iară voi să știți că pînă nu voi intra în Ierusalim, să mă închin lui Savaot Dumnezeu, pînă atunci nu mă voi bate cu Darie“
Și trimese sol eu cartea, și purcese cu oștile spre Ierusalim. Ierusalimnenii cetiră cartea, iar Ieremia prorocul zise :
— O, ierusalimnenilor ! Eu zic să ne închinăm lui Alexandru și să-l lăsăm să intre în cetate cu cinste, că eu de acesta am prorocit.
Și plăcură cetățenilor aceste cuvinte, tuturor. Iară Alexandru văzu într-acea noapte în vis pe Ieremia prorocul, care-i zicea :
„Pas în Ierusalim și te închină lui Savaot Dumnezeu și mergi spre Darie, că-l vei bate, și vei fi împăratul perșilor și a toată lumea.“
Iară Alexandra spuse dimineața voievozilor visul. Și ieși Ieremia prorocul cu toți ierusalimnenii înaintea lui Alexandru cu mare cinste, și cum văzu Alexandru pe Ieremia prorocul, îl și cunoscu, și zise boierilor :
— Pe acesta l-am văzut astă-noapte în vis !
Și descălecă Alexandru, și sărută sfînta lui Aron, și-l tămîie Ieremia prorocul cu cădelnița de aur, și-l binecuvântară și toți preoții Ierusalimului, și-l luă Ieremia de mână și-l băgă în biserica Sionului. Și se închină Alexandru lui Savaot Dumnezeu și se lepădă de idoli. Și începură a scoate daruri lui Alexandru. Și scoaseră mai întâi galbini mulți. Alexandru zise :
— Darul ce-mi dați mie, eu îl dau lui Savaot Dumnezeu, să-i faceți jertfă, că și eu mă închin lui Savaot și mă rog, și întru el cred, și el să-mi fie ajutor în tot locul și să fie cu mine.
Și dete aurul și argintul lui Ieremia prorooul. Și scoaseră pavăză de iachint piatră, și scoaseră orășenii 30 gălete de migdale, și scoaseră 20 mii de cai hrăniți. Și șezu împăratul acolo șapte zile, și se veseliră macedonenii cu ierusalimnenii, și binecuvîntă Ieriemia pe Alexandru, și zise :
— Împărate ! Toată lumea vei lua, iar moșia ta nu vei mai vedea !
Și se sărutară amîndoi, și purcese Alexandru la Eghipet spre cetatea lui Netinav-împăratul.
Egiptenii auziră că vine Alexandru spre Eghipet și se închiseră în cetate. Alexandru se apropie de Eghipet și zise să bată cetatea de patru părți; și o bătură într-o zi, și nu o putură lua pînă sara. Și întru acea zi fu căldură mare și merse Alexandru de se scăldă într-o apă rece, și-l prinse răceala apei, și se bolnăvi. Iară egiptenii auziră că este Alexandru bolnav, și trimeseră carte la Filip vraciul:
„Scriem noi la tine, Filipe vraciule, și-ți dăm în știre dumnitale pentru Alexandru, să-l otrăvești, iară tu să fii împărat Eghipetului!“
Filip ceti cartea și rîse, și scrise altă carte la Eghipet:
„Scriu vouă, neînțelepților și măgarilor egipteni! Credeți-mă că de-mi va trebui mie domnia voastră, dami-o-va Alexandru ; încă și alte împărății mai mari Alexandru îmi va da mie. Vouă vă pare că Alexandru este bolnav, iară el nu este bolnav, ci dimineață îl veți vedea călare pe Ducipal umblînd prin mijlocul oștilor.”
Și trimese cartea la Eghipet ; iară egiptenii, dacă auziră așa, se spăimîn-tară și scriseră altă carte lui Alexandru :
„Scris-am noi egiptenii la marele împărat Alexandru, precum ca să știe că mine dimineață Filip vraciul va să te otrăvească cu ierburile lui“.
Alexandru ceti cartea și clătină cu capul; și într-aceea sosi și Filip vraciul cu paharul plin de ierbi și-l dete lui Alexandru, și zise :
— Bea, împărate, că te vei însănătoși ! Alexandru luă paharul, și zise :
— Oh ! Dragul meu Filipe, oare acest pahar de-l voi bea fi-mi-va ceva de folos ?
Și pricepu Filip, și luă paharul și-l bău pe jumătate, și zise :
— Alexandre ! Nici un vraci nu-și otrăvește pe domnul său.
Iară Alexandru dete cartea egiptenilor, și ceti Filip și plânse, și zise :
— Ah, mare împărate Alexandre ! Pe capul tău se razimă toată lumea! Și de aș face așa, la ce împărat aș avea credință ? Mai bine să intru în pămînt de viu, dacît să fac așa. Iară acei măgari egipteni trimes-au și la mine carte, iară eu încă le-am trimes răspuns cum am știut; pentru aceea le-a fost pizmă pe mine, și au trimes carte la tine, împărate. Ci te culcă puțintel, și te vei scula sănătos.
Deci se veseliră ostile și se gătiră de război; și porunci Alexandru să bată cetatea. Și începură a bate cetatea de toate părțile ; deteră cu mașinile de război de o parte și cu săgețile de altă parte ; și mergeau săgețile ca ploaia în cetate ; și nu putură răbda săgețile, ci deschiseră porțile, și strigau toți :
— Milostivește-te spre noi, Alexandre-împărate, că noi închinăm cetatea noastră ție ! Ci te milostivește, Alexandre, feciorul lui Netinav-împăratul !
Și se milostivi Alexandru de opri ostile, și șezu în scaunul Eghipetului, și se închinară toți egiptenii lui Alexandra ; și zise Alexandru :
— Cum știți că sînt feciorul lui Netinav, împăratul vostru ?
Și grăiră egiptenii :
— Împărate ! Avut-am noi împărat pe Netinav care a împărățit bine și dulce patruzeci de ani; și l-a scos Darie-împăratul, și s-a dus de la noi. Și ne-a lăsat carte și stema pe masă ; și așa zice cartea : că se va duce de la noi bătrîn, și va veni tînăr ; și nouă așa ne pare, să fii tu acela ! Și l-am vărsat de aur și l-am pus într-un stîlp, și i-am pus stema în cap și cartea în mână.
Alexandru merse să-l vadă ; și se apropie de stîlp; iară stema căzu în capul lui Alexandru, și se mirară toți de așa minune.
Alexandru făcu acolo alt stîlp foarte înalt. Și se scrise în stîlp lîngă tatăl său, Netinav. Și luă Eghipetul, și se veseliră egiptenii cu macedonenii. Și începură a scoate daruri scumpe, aur și argint mult, și toate comorile crailor și ale împăraților celor bătrîni de la Faraon, și de la Iosif cel prea-frumos ; și toate le luă Alexandru și le dete oștilor, și le zise să se gătească de război. Și puse împărat pe Filip, și poposi acolo treizeci de zile.
Iară într-o zi veniră vestitorii lui Alexandru și-i spuseră :
— Să știi, împărate, că vine Darie spre tine cu toată sila 1 lui, și este la apa Eufratului !
Alexandru scrise oștile, și aflară șase mii de mii de călăreți, și patru mii de mii de pedeștri. Și purcese oștile înaintea lui Darie la Eufrat. Și dacă se apropie de Eufrat, Darie auzi și scrise oștile, și se aflară zece mii de mii de pedeștri; și trimese Darie iscoadă la Alexandru. Iară străjile lui Alexandru prinseră iscoadele lui Darie și le aduseră la Alexandru. Și le zise Alexandru :
— De nu veți spune drept, eu vă voi pierde ! Și-i întrebă : Spuneți, cîte oști are Darie ?
Ei spuseră drept. Alexandru porunci oștilor să facă toți focuri sara, și așa făcură, și se suiră iscoadele într-un munte înalt, și văzură focuri multe fără număr ; și le dete drumul de se duseră la Darie-împăratul, și așa spuseră lui Darie :
— Să știi, împărate, că atîta oaste are Alexandru, cît nu se știe numărul și sfîrșitul!
Iară Darie se mînie pe ei și le tăie limbile că au spus oștilor să se sperie.
Darie trimese soli și carte la Alexandru :
„Scriu ție eu Darie, împăratul peste toți împărații, marele și tarele, și întocmai lui Dumnezeu, și luminez întocmai ca soarele pe lume, și Dumnezeul perșilor, scriu ție, feciorul lui Filip. Am auzit că ai luat Apusul, Rîmul, Atina, Ierusalimul și Eghipetul, și acuma ai venit și la țara mea cu tâlharii tăi. Să știi, ca să-mi trimeți haraciul acelor țări de la apus, și să-ți cei iertăciune de la mine și-ți voi ierta greșala, și să te duci la Macedonia ta, să-ți ții moșia. Iară de nu vei face așa, voi veni la tine cu toate oștile, și nici un macedonean nu va scăpa în toată lumea. Ci să-ți treacă nebunia, și te du îndărăt.“ Și veni solul la Alexandru ; iară Alexandru ceti cartea și o rupse, și porunci să fie spînzurați solii lui Darie. Iară macedonenii ziseră :
— Nu se cade să se spînzure solii.
Alexandru răspunse că nu sînt trimeși la împărat, ci i-au trimes la tâlhar; și tâlharii pierd solii :
— Vina este a lui Darie, domnul vostru.
Iară solii grăiră :
— Împărate, de ne vei pierde pe noi, puțină pagubă vei face lui Darie, și acum tâlhar nu ești, iară de vei rupe legea solilor, însuți tâlhar te vei face !
Alexandru zise :
— Fiți iertați și vă dau zile de la mine, iară de la împăratul vostru morți erați.
Iară solii grăiră :
— Împărate, ști-vom și noi ce vom grăi la împăratul nostru de împărăția ta !
Alexandru cinsti solii și-i dărui, și scrise carte lui Darie :
„Eu Alexandru-impăratul, scriu ție, Darie, măgarul perșilor. Să știi că nu-ți mulțămesc la cuvintele ce mi-ai trimes, că au fost cuvinte ca de nebun; și tu te lauzi cătră mine care am luat Apusul și alte cetăți, zicînd că nu voi scăpa în toată lumea dinaintea ta. Dară nu știi că macedonenii sînt pietre de diamant, și sînt iuți ca piperul; și așa să știi că voi stăpîni peste împărăția ta, cu ajutorul lui Dumnezeu; iară perșii tăi sînt oi, și macedonenii sînt lupi și lei neastîmpărați, și ei își dau viața spre moarte, și nu se tem de moarte.“
Și se duseră solii, și Darie ceti cartea, și-și chemă boierii și-i întrebă de sfat. Și răspunseră :
— Împărate ! Nu ți se cade ție să te bați cu Alexandru, că tu ești împărat mare, iară Alexandru este un crai mic ; ci mână numai niște boieri, că-l vor bate !
Și aceasta plăcu lui Darie, și trimese pe Mamant-voievodul și-i zise :
— Să mergi să ei oastea mea, două sute de mii de călărași, și două sute de mii de pedestrași și patru mii de etiopi; și să mergi să treci Eufratul și să te bați cu acel tâlhar și să cauți, de va pleca a fugi, să nu-l lași, ci tot să-l gonești pînă ce-l vei prinde, și să-l aduci viu la mine cu toate ale lui.
Alexandru văzu armia lui Darie, și porunci gătirea oștenilor, și încălecă pe Ducipal, și umbla prin mijlocul oștilor și astfel grăi :
— Fraților și vitejilor ! Rugați pe Dumnezeu Savaot și fiți vrednici, că am nădejde de la Dumnezeu că-i vom bate curînd și vor fugi îndărăt, că împăratul lor nu este cu dînșii, ci sînt cu niște boieri, iară voi sînteți cu împăratul vostru; și de-i vom bate, să știți că voi fi împărat a toată lumea, iară de ne vor bate pe noi, nu vom scăpa în toată lumea de Darie-împăratul ! Ci, fraților, mai bine să pierim cu cinste decît să pierim cu rușine ! Să știți voi că perșii sînt oi, macedonenii sînt lupi, și un lup multe oi risipește și le sfărâmă !
Și făcu Alexandru trei oști, și deteră în trîmbițe, și în tîmpine, și în surle de trei părți și se loviră ostile foarte tare, și se tăiară toată ziua ; iară perșii începură a da înapoi, și macedonenii a-i goni. Darie se spăimîntă și plecă a fugi ; iară Alexandru mulți tăie, și mulți prinse vii, și ajunse la hotarul lui Darie ; și puse Alexandru tabăra lui acolo și pe cei vii îi iertă, iară pe cei morți îi îngropă ; și pieriră de-ai lui Darie o sută de mii.
Iară Darie trimese pe la toate țările cuvînt să se strîngă cu oștile la Babilon : și se strânseră cincizeci de mii, și iară plecară spre Alexandru cu război. Iară Alexandru se găti de luptă, și încălecă pe Ducipal, și umbla prin mijlocul oștilor, și grăia :
— Fraților și vitejilor macedoneni ! Rugați pe Dumnezeu Savaot! Că-l vom bate pe Darie cît mai curând, că pe un urs mulți cîni îl latră și nici unul nu-l mușcă, și să știți că cîți vor fi rămas de la războiul dintâi, nici unul nu va veni într-acel de acum, și de aci înainte vom fi fără de grijă !
Într-acea noapte văzu Alexandru pe Ieremia în vis și-i zicea prorocul :
„Pas, Alexandre, spre Darie, că-l vei birui, și te roagă lui Dumnezeu Savaot.”
Și făcu două oști, și deteră în tîmpine, în trâmbițe și în surle, și se învăluiră oștile trei zile, și începură perșii a fugi și macedonenii a-i goni, și-i tăiau cum se taie ; și acolo pieriră de-ai lui Darie patruzeci de mii, și macedoneni zece mii. Iară Darie fugi pînă la Persida și acolo plîngea. Iară Alexandru prinse mulți vii și dîndu-le drumul le zise :
— Mai mult să nu veniți cu Darie la război !
Alexandru purcese apoi spre război la Babilon; iar babilonenii, dacă se apropie el de cetate, nu-l lăsară să se apropie o sută de mile de loc. Iară Alexandru stătu deasupra Eufratului, și așa era Babilonul de întins, cît curgea Eufratul prin mijlocul lui. Și apa aceasta este atît de mare, cît trec pe ea cu luntrile. Și Alexandru porunci să sape și să abată apa, să nu treacă prin cetate.
Și săpară șapte zile și abătură apa la uscat, peste cîmp. Iară într-o noapte, pe cînd cetățenii făceau slujbă Dumnezeilor lor, Alexandru intră pe urma apei pe dedesubtul cetății, și într-altă noapte aprinse orașul. Iară cetățenii se spăimîntară și deschiseră porțile și năvăliră călăreții înăuntru, și-i tăiară toată noaptea. Iară la ziuă intră și Alexandru în cetate cu oștile, și se închinară babilonenii lui Alexandru, strigînd :
— Milostivește-te spre noi, Alexandre-împărate, că ne închinăm ție, noi și cetatea noastră !
Atunci stinseră focurile și începură babilonenii a scoate la daruri scumpe lui Alexandru. Și deschiseră vistieria lui Darie-împăratul, și scoaseră două sute de poveri de galbini, și scoaseră o mie de cai povodnici, ai lui Darie, și scoaseră o sută de lei cu zgarde de aur și o mie de pardoși, și o sută de bidivii arăpești, care erau mai frumoși decît toți caii de pe lume, cu procovițe, sau țoluri de mătase ; și scoaseră o mie de bliduri de aur, și scoaseră două sute de mii de coarne de inorog ferecate cu aur și cu pietre scumpe, și o sută de potire de aur și piatră de diamant, și scoaseră plașca lui Selevchie-împăratul, făcută cu ochi de șarpe, și cu mărgăritar, și cu pietre nestemate ; și scoaseră stema lui Sihan-împăratul, scoaseră masa lui Darie de safir piatră și cine ședea la dînsa nu i se mai făcea inima rea. Și acolo șezu Alexandru patruzeci de zile, și se veseliră macedonenii cu babilonenii. Iară Darie auzi că a luat Alexandru Babilonul și se umplu de amar și jale multă, și strigă :
— Oh, amar mie ! O, pedepsitul de mine, cum mă potriveam lui Dumnezeu din cer, iară acum nu mă pot potrivi nici unui om, că mai-micii mei sparseră sila mea ! Oh, cainicul
Și plîngea Darie cu amar. Iară un boier vru să-l mîngîie și zise :
— Așa este împărăția, ca și copaciul mare : cînd cade, mare sunet face ; și vântul copaciul mare îl surpă și-l rupe. Și nu te scîrbi, împărate, că Alexandru bătutu-ne-a pe noi, dar și noi bate-l-vom pe el, că așa sînt oștile, și mai avem noi viteji buni între perșii noștri.
Și sta acolo și un boier al lui Darie, anume Amvis, care-i zise :
— Împărate, tu m-ai crescut, și mult bine mi-ai făcut, iară astăzi te văzui trist; și așa să știi că voi să merg la Alexandru, și-mi voi da capul pentru tine astăzi !
— O, dragul meu Amvis — zise Darie — de vei face așa, moartea ta va fi mai cinstită decîtviața altora, și împărăția perșilor scăpată va fi de tine, și pomeni-se-va numele tău pînă va fi Persia !
Amvis ceru să i se dea sabia lui Darie, și-și puse semn macedonesc ; și se apropie de Alexandru ; iară Alexandru era împlătoșat și încoifat și umbla prin mijlocul oștilor. Și Amvis scoase sabia vru să lovească pe Alexandru peste ochi, și greși de-l lovi peste coif, și-i tăie coiful, și-i rase părul ca cu briciul de pe creștet, și vru să-l lovească și a doua oară, și nu putu, că-l prinseră. Iară Alexandru zise:
— Mă lovi mână macedonească cu sabia persienească, și întrebă : Omule, de unde ești, și al cui ești ? Și cum te chiamă ?
El răspunse :
— Eu sînt sluga lui Darie-împăratul, care de mic m-a crescut și m-a miluit, și m-a boierit; îl văzui trist și jalnic plîngînd; și mi se făcu milă ce jalea lui; și cutezai să-mi dau zilele pentru el, și am venit să te tai, și să veselesc pe domnul meu cu moartea ta, și cu a mea ; și începutul se făcu, iară Dumnezeu nu vru cum vrui eu !
Alexandru zise :
— O, fără de minte, Amvise ! Cred că astăzi sunt mort pentru mintea ta și pentru domnul tău ; iară eu îți dau zile de la mine și te iert. Ce făcuși tu n-a făcut nici un om de pe pămînt; și tu te du la domnul tău Darie, și să-i spui că pe cine îl păzește, Dumnezeu îl și ferește, și nu-l poate ucide nimenea, și să-i spui să se închina mie și să-mi dea haraci și oaste pe an și să șadă în pace pe moșia lui!
Amvis se duse la Darie și-i spuse toate ce făcuse, și ce a zis Alexandru, și cum îi sînt dăruite zilele de Alexandru ; iară Darie plînse mult și zise :
— Cum va fi voia lui Dumnezeu, iară eu n-am ce face !
Amvis grăi :
— Împărate, eu astăzi sînt mort pentru tine, iară de la Alexandru viu sînt, și cât bine mi-ai făcut mie pînă astăzi îl plătii cu capul, și cît putui eu făcui, iară Dumnezeu nu vru cum am vrut eu, și de astăzi înainte, să mă ierți, împărate, că voi să mă duc la acela ce mi-a dat zilele de la el; și-l voi sluji de astăzi înainte ; și mă iartă, împărate !
Darie se umplu de jale și grăi cătră boierii lui :
— Cui i-a venit oare în aminte că va ieși din Macedonia atîta putere ? Și iară grăi : „Cine se suie pogoară-se, și cine se smerește înalță-se !“
Și zise lui Amvis :
— Să spui lui Alexandru : Cît a luat să-i fie de bine, și să ne împăcăm, iară eu nu mă voi închina lui, că împărat la împărat nu se închină nici unul, ci unul mort și altul viu împărățește ; iară de nu va vrea așa, el să mă aștepte în cincizeci de zile să merg la el cu cîți perși mi-au rămas, și voi să aduc și din India oaste, de la Por-împărat, și ori îl voi bate, ori mă va bate el și voi pieri cu cinste pe moșia mea cu toți perșii mei !
Amvis își luă ziua bună de la Darie și se duse la Alexandru, și se închină lui și-i spuse ce grăise Darie. Alexandru primi pe Amvis, și-l crezu și-l amestecă între macedoneni.
Alexandru zise :
— Adevărat că împărat la împărat nu se închină, că împărăția mare lucru aste, ca un munte înalt și împodobit frumos, cu de toate florile, și se vede peste toată lumea, și așa îi pare omului că nu se va mai pogorî niciodată; iară cînd va veni vremea, se pogoară fără voie : așa este împărăția acestei lumi deșarte ! Apoi iarăși zise : Văzui astă-noapte în vis pe Ieremia prorocul și-mi grăia: „Fătul meu, Alexandre ! Să mergi însuți sol la Darie, și te roagă lui Savaot Dumnezeu, că el te va scoate din nevoie.“
Și spunea boierilor visul, lui Potolomei, lui Filon, și lui Antioh-voievod, și grăi :
— Să știți că voi să merg sol la Darie !
Ei nu-l lăsară, el zise :
— Merge-voi și ce va da Dumnezeu ! Și se găti și zise : Boieri dumneavoastră, de voi pieri eu acolo, voi tocmiți împărăția bine și să nu lăsați pe mama mea Olimpiada !
Iară voievozii plînseră cu jale, și ziseră cu toții :
— Mai bina să ne tai capetele noastre decît să vedem noi aceasta !
Alexandru răspunse :
— De va fi voia lui Dumnezeu, nu mă va ucide toată lumea !
Și se sărută cu voievozii, și se duse Alexandru sol la Darie-împăratul.
Darie auzi că vine sol de la Alexandru și făcu divan mare, și-și tocmi polățile și se arătă luminat solului, și sadea în jeț de aur împodobit cu pietre scumpe, și împrejurul lui stăteau tot voinici tineri cu făclii aprinse, și se aflau împrejurul lui tot îngeri făcuți de aur, și luminau tocmai ca -oarele, și ședeau doisprezece hatmani în jețuri de aur, și erau în jur patruzeci de stîlpi de marmură albă ca zăpada. Și intră Alexandru în divan sol, și dete cartea lui Darie, și ceti cartea și așa era scris :
„Eu, Alexandru, împăratul peste toți împărații Și împăratul a toată lumea cu vrerea lui Dumnezeu, scriu ție, Darie împărate, sănătate! Și-ți aduc aminte că ai luat haraciul de la tatăl meu Filip, și el muri, iară eu rămăsei tînăr în scaunul tătîne-meu, și tu ai vrut să mă scoți de la moșia mea; trimeteai alții să fie domni și împărați în Macedonia ; iară Dumnezeu nu vru cum ai vrut tu, că Dumnezeu contenește și rabdă ; iară tu cum ai contenit, așa ți se contenește și ție astăzi, căci Dumnezeu m-a făcut împărat pe moșia mea, și încă peste toată lumea. Tu ai zis că mă vei aduce legat, și tu ai vrut toate ale mele să fie ale tale, așa vor să fie toate ale tale ale mele, și voi fi împărat a toată lumea ; și eu nu sînt așa nemilostiv cum îți pare ție, ci-ți pleacă inima, și te închină mie și-mi trimete haraci, și oaste pe an, și tu îm-părățește în pace și sănătos pe moșia ta; iară de nu vei face așa, tu ești dușman perșilor tăi, și toți veți pieri de sabia macedonenilor, și tu cu rea moarte vei muri; și te gătește de război acum pînă in cincisprezece zile.“
Darie ceti cartea și zise :
— Boieri, cine-și poate închipui că are atîta putere împărăția Macedoniei ?
Alexandru zise:
— Că sînt toți ca unul, libovnici și viteji buni, și au toți un cuget și un cuvînt, și nu socotesc moartea lor.
Iară un slujbaș mare zise :
— Cum răspunzi astfel unui împărat așa mare ca acesta ?
Alexandru zise :
— Volnic este solul să răspundă împăratului !
Marele Darie zise :
— Cum te ohiamă ?
El răspunse :
— Filon mă chiarnă !
Darie grăi:
— Filoane, să stai aicea pînă voi scrie cartea cătră Alexandru !
Și stătu pînă sara și chemară pe sol la masă și-l așezară la locul solilor, și-i deteră un pahar cu vin să bea. Alexandru bău vinul, și băgă paharul în buzunar ; și-i deteră și alt pahar, și-l băgă în sîn. Ei spuseră împăratului ce face soluL împăratul zise:
— Mai dați-i încă unul.
Și-i deteră și al treilea pahar, și-l bău și-l băgă în buzunar. Și zise un boier :
— Cum faci tu asta la masa împărătească, de iei paharele la tine ?
Alexandru zise :
— La împăratul nostru așa este legea solului : pînă la al treilea pahar toate le ia solul !
Darie crezu aceasta. Iară în vremea asta, un boiar ce-l chema Candarcus, care mersese în Macedonia să fie domn, sosi la masă și, cum văzu pe Alexandru, îl și cunoscu și se apropie de Darie și-i zise :
— Să știi, împărate, că solul este însuși Alexandru !
Darie nu crezu aceasta și iară merse Candarcus și a doua oară la Darie și zise :
— Împărate, de nu va fi acesta Alexandru, să-mi tai capul.
Darie prinse a privi la sol și-i zise :
— Filoane, asamănă-te oamenii mei a fi tu Alexandru.
Alexandru zisa :
— Împărate, adevărat că samăn cu el, pentru aceea mă trimete tot pe mine sol!
Darie îl crezu și se sculară de la masă, și intrară în casă să facă sfat, prinde-l-vor au ba. Iară Alexandru pricepu că l-au cunoscut; și cum ședea în palat singur, își lăsă plașca și-și puse căciula persienească în cap; și plecă la poartă, și zise portarilor :
— Ţine-ți pahar împărătesc și deschideți poarta ; că m-a trimes împăratul să chem voievozii!
Și-i deschiseră poarta și ieși Alexandru, și merse la altă poartă, și zise :
— Ţine-ți pahar împărătesc și deschideți poarta ; m-a trimes împăratul să tocmesc străjile !
Și-i deschiseră poarta și ieși Alexandru, și merse la a treia poartă și iară zise ca și întăi, și-i deschiseră poarta, și ieși Alexandru afară, și merse la gazdă și încalecă pe Ducipal, și fugi toată noaptea, și sosi cu zorile la apa Sinarului; și era apa aceea cumplit de mare și venea în toata nopțile cu noroi, și cu pietre, și cu var. Iar Alexandru dete și trecu, și găsi de ceea parte pe Filon și pe Potolomei-voievozi, care așteptau pe Alexandru ; și se sărutară cu Alexandru și le povestea el cum a petrecut la Daria.
Iară Darie, țiind sfat, căuta să-l prindă pe Alexandru. Și-l căutară prin toate odăile, și nu-l găsiră, și alergară la poartă, și întrebară ; iar portarii ziseră :
— Venit-a un om la noi și ne dete pahar împărătesc, și ne zise ! „Ţineți pahar împărătesc și-mi deschideți poarta, că mă trimese împăratul să chem voievozii!“ Și Dam lăsat, și s-a dus !
Ei alergară și la a doua poartă și portarii tot așa răspunseră ; merseră și la a treia poartă, și primiră același cuvînt; și alergară la gazdă și întrebară ; iar gazda zise :
— Venit-a, a încălecat și s-a dus.
Ei se întoarseră la împăratul și-i spuseră cum a scăpat solul, iară Darie se umplu de amar și de jale, și zise lui Candarcus să-l gonească cu o sută de voinici pînă la apa Sinarului, că nu va putea trece. El se duse și luă o sută de viteji buni cu cai ageri, și-l goniră toată noaptea pînă la ziuă și sosiră la apa Sinarului, și văzură pe Alexandru de ceea parte cu voievozii lui, iar Alexandru strigă spre ei :
— Ce goniți vîntul, că nu-l veți prinde ? Și vă duceți la împăratul vostru, și-i spuneți că-i mulțumesc de cinste și să se gătească de război în cincisprezece zile !
Și se duse Alexandru la tabăra lui. Candarcus se întoarse la Darie și spuse toate ce au fost.
Iară Darie plîngea cu mare jale, și zicea :
— Văzut-ați cum ne înșelă feciorul lui Filip, și scăpă din mînile noastre ? Și iară zise : Oh, necredincioasă lume ! Cum te arăți întăi dulce și apoi amară !
Darie scrise carte la Por. împăratul clin India, căci era mare și mai avea și treizeci și șase de limbi sub biruința lui :
„Iată eu Darie, cainicul și jalnicul ! Amarnicul de mine, Darie-împăratul, scriu la tine, cinstitule și marele Por-împărate, întocmai cu Dumnezeul perșilor, și soarele Indiei. Trimet împărăției tale sănătate. Credem că-ți va fi venit vestea ce pățim noi de la macedonenii noștri, de la feciorul lui Filip, cum se leapădă de noi, și cum a luat Apusul tot și acum venit-a și la noi, și ne-a bătut de două ori, și sparse oastea mea, și-mi luă Eghipetul, Ierusalimul și Babilonul ; și te rog cu capul plecat pînă la pămînt să-mi dai ajutor și oaste din India, că pe indieni nu-i poate bate nimenea, și înaintea lor nimenea nu poate sta, și nu-l rog să-mi dai ajutor, să mă bat cu el, ca să-l birui, sau să pierim cu cinste pe moșia noastră, că nu se poate să pat eu rău Ungă tine, fiind tu mare și tare, că nu știi cum te va duce Dumnezeu și pe tine într-această lume înșelătoare ! Și așa mă rog !“
Por-împăratul ceti cartea, și clătină capul și zise :
— Nu este bucurie pe lume să nu se schimbe în jale ; că Darie oarecînd se potrivea lui Dumnezeu, iară astăzi nu se poate potrivi unui om de pe pămînt, și astăzi este bătut de mai-micii lui, de macedoneni.
Por-împăratul chemă boierii lui și le zise :
— Mergeți de luați oastea mea, patru mii de călăreți!
Și purceseră oștile în ajutorul lui Darie. Por le zise :
— Păziți să-mi prindeți pe feciorul lui Filip, și să păziți, de va fugi, să-l goniți pînă îl veți prinde și să-l aduceți la mine, că am auzit că este cuminte și înțelept.
Voievozii luară oștile și se duseră la Darie, iară Darie se veseli, și trimese pe la oștile lui să se strîngă, și se adunară o mie de mii de oameni și purceseră spre Alexandru.
Indienii trimeseră iscoade la Alexandru ; iară străjile macedonene prinseră iscoadele și le duseră la Alexandru. Și porunci împăratul să lo ducă pe o măgură înaltă, să vadă oștile lui, și zise oștilor să pornească la război iute și cu grabă ; și plecară oștile tare și cu grabă spre Darie, și iscoadele văzură asta; apoi le dete drumul, și se duseră și spuseră indienilor :
— Să știți că Alexandru are oaste foarte tare, și sînt iuți fără samă, și cai tot armăsari ca zmeii, și vin tare spre noi fără frică, și atîta sînt de mulți cât vor fi pînă la douăzeci de mii de oaste !
Iară indienii dacă auziră aceasta se spăimîntară foarte rău și mergeau la război fără voia lor, și cu frică mare.
Tară oștile se loviră foarte tare și iute, cît se făcu praf de nu se cunoșteau unii din alții, și dete Dumnezeu vînt mare de suflă praful după oști, de se văzură, și începură a se tăia cum se taie, toată ziua ; și începură indienii a fugi și macedonenii a-i tăia. Iară Alexandru mergea într-o căruță de aur și cu doisprezece viteji tăia din căruță cu spada de un stînjen, și-i călca cu caii și zăceau perșii și indienii ca snopii. Iară Darie fugi în Persida.
Alexandru zise lui Filon să gonească pe indieni, și să strige să nu fugă, ci să se închine, și dacă nu se vor închina, să le ia caii și armele și să-i lase să se întoarcă în India. Filon începu a-i goni, și le striga să nu fugă, că vor pieri toți. Și stătură indienii și se închinară lui Filon, și le luă caii și armele și le zise :
— Mergeți la Por-împărat, și să-i spune-ți să nu mai dea ajutor altuia, și să știți că eu sînt împărat în Persia.
Și se duseră ei la Por, și spuseră ce au pățit, tot, și Por se miră mult. Iar Alexandru gonea pe Darie, și Darie fugea piîngînd și grăind :
— Oh, amar ție, Darie! Cum te slăvea toată lumea, și te potrivea lui Dumnezeu, iar astăzi fugi și de macedonenii tăi !
Și fugea pe cîmpii Persiei ; și-l ajunseră doi boieri ai lui, pe nume Răzvan și Candarcus, și cum îl ajunseră, așa îl și loviră amîndoi cu sulițele, și căzu Darie de pe cal jos, iară ei îl dezbră-cară și luară ce găsiră la el, și-l lăsară cu puțin suflet. Și zăcea împăratul perșilor în pulbere, în picioarele cailor. Iară Alexandru ajunse acolo și-l văzu Darie și strigă :
— Oh, Alexandra, Alexandre ! Nu trece și lăsa pe Darie în pulbere zăcînd.
Alexandru auzi, și alergă grabnic, și-l văzu rănit zăcînd și zise :
— Cine ești tu ?
El zise :
— Eu sînt Darie-împăratul, acela ce eram mărit de toată lumea, și de toate limbile de oameni! Eu sînt Darie, cela ce se potrivea lui Dumnezeu din cer, iară astăzi zac în pulbere, în picioarele cailor ! Eu sînt soarele perșilor, iar astăzi sînt înjunghiat de perșii mei. Eu sînt Darie, împăratul a toată lumea, iară astăzi nu mi-i îngăduit nici la moșia mea să mor ! Ci nu mă lăsa, Alexandre, în pulbere, că nu ești nemilostiv.
Iară Alexandru descălecă și-l puse pe Darie în căruța sa de aur, și-l șterse cu mahrama, adică cu basmaua lui, și zise :
— De nu vei muri, cinste mare vei avea !
Alexandru porunci să-l ducă lin la Persida cetate; și el mergea după oștile lui Darie și le striga să nu fugă, ci să se închine, că Darie e pierit; și se închinară lui Alexandru, și merseră toți perșii și macedonenii în cetate la Persida și șezu Alexandru în scaunul lui Darie și-și puse stema în cap și luă toiagul de aur al lui Darie, și perșii merseră toți de se închinară lui Alexandru și-i ziseră :
— Mulți ani, Alexandre, împăratul perșilor și al macedonenilor !
Și fură perșii și macedonenii toți frați.
Pe Darie îl duseră cu puțin suflet și, văzînd el pe Alexandru în jețul lui, zise :
— Aduceți pe fata mea Ruxandra.
Și merse Ruxandra la tată-său, și Darie plînse cu jale și zise :
— Oh, drag sufletul meu, inima mea, și lumina ochilor mei, draga mea Ruxandră ! Iată că eu îți
aduc bărbat din Macedonia, fără veste și fără de nădejde, că eu nu cugetam să-ți fac nunta ta așa degrabă, ci eu cugetam la nunta ta să chem toți craii și domnii. Iară astăzi îți cîștigai bărbat, pe cela ce l-a pus Dumnezeu împărat a toată lumea ; și la nunta ta mult sînge s-a vărsat, al perșilor și al macedonenilor ; și astăzi perșii cu macedonenii se înfrățiră, iară eu îți zic ție, fata mea, de astăzi înainte să cinstești pe domnul tău Alexandru, cum se cade a cinsti pe împăratul tău, și a toată lumea.
Și o luă de mină, o sărută dulce, și o duse la Alexandru, și zise :
— Ţine, Alexandre, pe Ruxandra, sufletul meu și inima, ție împărăteasă să-ți fie, că este mult înțeleaptă, frumoasă și milostivă.
Alexandru se sculă din scaun și o luă de mînă și o puse lingă el în jeț, și-și luă stema din cap și o puse în capul ei, și luă inelul ei și-l băgă în degetul lui și o sărută dulce, și zisa :
— Să știi, Darie împărate, că Ruxandra ta îmi va fi împărăteasă de astăzi înainte, iară împărăteasa ta mie maică-mi va fi în locul Olimpiadei, pînă la moartea mea.
Darie grăi:
— Fătul meu Alexandre ! Să împărățești sănătos și cu Dumnezeu, și cu fiica mea Ruxandra, iară eu merg astăzi la iad, unde merg toți din veac ; ci pe Candarcus și pe Răzvan să-i judeci cum se cade, și rămîneți cu Dumnezeu, și îm-părățiți sănătoși.
Și muri Darie-mpărat, și se sfîrși. Și a împărățit Darie șaizeci de ani, și fu ca și cînd n-ar mai fi fost.
Alexandru petrecu pe Darie pînă la mormînt cu toți macedonenii și cu toți perșii pînă îl înmormîn-tară, în luna lui august, în cincisprezece zile. Alexandru stătu împărat perșilor, și chemă pe Candarcus și pe Răzvan, cei ce uciseră pe Darie, și le zise :
— Cum ați ucis pe domnul vostru care v-a făcut vouă mult bine ?
Și ei grăiră :
— Moartea împăratului Darie te făcu pe tine împăratul perșilor.
Alexandru zise :
— Dară eu sînt un străin, și nici un bine nu v-am făcut; dar mie cum îmi veți face vreun bine ? Și porunci : Spînzurați-i ! Alexandru iarăși zise: Blăstămat să fie acela ce va hrăni pe ucigătorul de oameni, pe curva din casă, și pe vînzătorul de cetate !
Alexandru scrise apoi carte mamei sale Olimpiada, la Macedonia, și cătră dascălul lui, Aristotel:
„Eu Alexandru, împăratul peste toți împărații, scriu la muma mea Olimpiada și la dascălul meu Aristotel. Sănătate și viață trimet dumneavoastră. Și acum sînt șapte ani de cînd n-am trimes noi la voi și voi la noi carte, nici de bine, nici de rău, și de aceasta este a noastră vina ; ci să iertați, că pînă acuma am avut războaie mari, cu toate țările pină la Persia lui Darie, și cu el bătutu-ne-am de trei ori și l-am biruit, și i-am luat împărăția, încă și fata lui o luai pentru bunătățile ei și pentru frumuseța ei, mie împărăteasă să-mi fie. Darie însă muri și eu astăzi sînt împăratul perșilor, și să știți că pînă nu știam dragostea muierii nu-mi mai aduceam aminte de voi, nici de voi pieri, iară acum voi să știu și de viața voastră, cum locuiți, și cum este Macedonia și cum auziți de noi. Să fiți sănătoși !“
După aceea deschiseră vistieriile lui Darie și găsiră douăsprezece turnuri pline cu galbini, și douăsprezece case pline de taleri, și douăzeci de case pline cu scule de aur, și cu pietre scumpe și de mărgăritar cel mare, și coarne de inorog ferecate tot cu aur, și o mie de potire de aur, și o mie de cai hrăniți, și o mie de cai povodnici tot cu țoluri de matasă, și o mie de lei tot cu zgarde de aur, și zece mii de șoimi, și zece mii de zgripțori, și cincizeci de cămile, și o sută de mii de catîri, și o sută de mii de boi de pluguri, și zece mii de ogari, și trei mii de copoi, și o mie de mii de .oi ; iară cetatea era tot poleită ou aur, și împodobită cu pietre scumpe, de lumina ca soarele, și alte multe eîte nu se știe ; nici mintea omului nu poate socoti bogăția lui Darie-împăratul. Alexandru dete aurul și argintul oștilor și voievozilor. Și se veseliră macedonenii cu perșii ca frații.
Într-o zi se sui Alexandru într-un foișor înalt foarte, și strigă cu glas mare și zise :
— Să știți, voievozilor, voi macedonenilor și perșilor, și toată lumea, să știți că mă lepăd de Dumnezeii elinești, de Amon și de Apolon, și de Poseidon, și eu blastăm pe acei Dumnezei elinești, și mă închin lui Savaot Dumnezeu și mă închin celui ce a făcut cerul și pămîntul, pe acela măresc ce odihnește pe heruvimi, și-l măresc serafimii. Și eu pe acela măresc de aici înainte, și voi toți să credeți într-acela. Și sparseră toți Dumnezeii elinești și-i băgară în foc, și le zise :
— De sînteți voi Dumnezei, ieșiți din foc să vă măresc.
Iar nici unul nu putu ieși, ci arseră toți, și se făcură cenușă. Iar zise Alexandru tuturor oștilor :
— Voi toți, voinicilor, hrăniți-vă caii bine de acum într-un an, și să vă drcgeți armele, și să beți, și să mîncați și să vă veseliți.
Și șezu acolo un an cu împărăteasa lui Ruxandra și împărățiră bine, dulce și frumos cu toți macedonenii și rîmlenii, cu egiptenii și cu perșii, și fură toți frați în bucurie, și acolo puse împărat perșilor pe Filon în Persida cetate, și strigă apoi gătire de război, și de cale îndelungată, și mână pe la toate țările, să vie toți craii și voievozii cu ostile la Persida cetate, iară Alexandru se găti de război cu toate oștile.
