Despre multe ținuturi minunate
Alexandru se ridică cu oștile lui, și le scrise și află zece mii de mii de călăreți și patru mii de pedestrași. Scrise zece mii de muieri sterpe, și le puse căpitan, și le duse după corturi, și le puse lege : „Cine se va culca cu vreo muiere într-o noapte, să-i dea un galben, și căpitanului un taler, și să fie de spălatul oștilor”. Și încărcară o mie de mii de cămile cu bucate și luară două sute de mii de catîri de toată treaba oștilor, și zece mii de lei, și zece mii de pardosi, și o mie de zăvozi, și o mie de ogari, și o mie de copoi, și zece mii de bivoli, și o sută de mii de boi, și o sută de mii de berbeci, și merseră spre Cris-împăratul; și nu vru să se închine, și dete Alexandru drumul oștilor, și-l bătură, și sparseră cetatea și pieri și el, și-i prădară țara toată, și atîta aur și argint aflară, cît se săturară toate oștile de avuția lui Cris-împăratul.
De acolo purcese spre răsărit și multe țări bătu și îngenunche mulți domni, și merse înainte pînă ce ieși din lume și ajunse la pustie, la locul gadinelo
De acolo merse Alexandru cincizeci de zile, și ajunse la o țară cu nisip. Acolo locuiau furnicile în pămînt ; și peste noapte ieșeau din ascunzișuri și luau pe om și-l băgau în găurile lor de-l mîncau. Auzind de asta, Alexandru porunci să secere paie și să le aprindă la găurile lor. Și așa făcură, și pieriră multe, și trecură țara lor în zece zile.
De acolo mai merse Alexandru înainte pînă ajunse la țara piticilor. Aceștia erau cît cotul de înalți și ieșiră mulți la Alexandru și-i aduseră plocon frumos, finice
— Împărate, noi sîntem niște oameni neputincioși și ticăloși, cum ne vezi împărăția-ta, și te milostivește spre noi.
Iară Alexandru zise :
— Să nu-i bănuiască nimeni.
Ei iară se plînseră și ziseră :
— împărate, avem supărări de cocori, că vin la noi și ne mînîncă poamele, hrana noastră, și ne batem cu ei; ci uneori ne biruie ei, alteori îi biruim noi.
Iară Alexandru puse tabără acolo, și le făcu cetate tare, și le puse și împărat dintre ei și-l învăță a-i judeca. Și le zise să-și facă arme, arce și săgeți, să se apere de cocori. Și luă de la ei miere multă și finice, cît ajunse oștilor într-un an.
Și mai merse Alexandru înainte, și ajunse la un cîmp mare și frumos, cu apele dulci; și erau într-acel cîmp oase multe de oameni. Și văzură un stîlp mare de piatră, poleit cu aur, și era Sahnos-împăratul săpat în stîlp, și era scris cu slove elinești; și alergă Alexandru la stîlp și slovele așa ziceau :
„Eu Sahnos-impăratul fost-am a toată lumea împărat, și vream să merg la rai și pînă aicea venit-am, și aicea ieșiră oameni sălbatici fără veste și mă uciseră cu totul, și cine va vrea să meargă la rai, pînă aicea să vie, și de aicea să se întoarcă îndărăt, că va pieri“.
Alexandru învăli stâlpul cu plașca, să nu cetească nimenea, să se sperie oastea lui. Macedonenii întrebară ce sînt acele slove. El răspunse :
— Spune că înainte este o țară dulce !
Și merseră pînă la un munte mare și zise Alexandru să puie tabăra acolo să se odihnească oștile. Și făcură palangă de cătră munte. În ziua aceea, zise Alexandru să se gătească oștile de război, iar el cu pâlcul lui se duse la pădure, și văzu un om sălbatic care sta semeț și nu fugea. Alexandru porunci de-l loviră doi călăreți ou sulițele. El începu a zbiera tare, și îndată ieșiră oameni sălbatici ca frunza și ca iarba, toți cu pietre și cu lemne, și deteră prin oaste foarte tare. Alexandru fugi din pădure afară, și ieșiră sălbaticii la cîmp, iară Antioh îi luă cu oastea de cătră pădure, iară sălbaticii sfârșiră lemnele și pietrele, și-i tăie oastea cumplit, de zăceau ca snopii. Și aveau nărav că dacă se vedeau crunți se mîncau unul pe altul. Alexandru îi birui și pieriră din ei o sută de mii, iară de-ai lui Alexandru cincisprezece mii.
Iară a doua zi veniră voievozii la Alexandru, și strigară :
— Împărate, dară nu ne ajunge cît ne-am bătut cu împărații din lume, și am pierit acolo, și am luat împărății destule ca să ne odihnim, iară acum ne aduseși la pustie, să pierim de oameni sălbatici ?
Iară Alexandru zise :
— O, dragii mei macedoneni, și voi, fraților, cred, multe războaie am bătut; iar acum puțin să ne ostenim și iară o să ne întoarcem la lume ; ci dumneavoastră de m-ați urît, ucideți-mă, de veți putea împărăți fără de mine !
Voievozii ziseră :
— Ce vom face ? Fie-ți în voia ta, sau vom pieri cu tine toți sau nu vom pieri.
Și trecură țara sălbaticilor în cincisprezece zile, si ajunseră la o țară bună și frumoasă și văzură doi stîlpi de piatră poleiți cu aur și era săpat într-înșii obrazul lui Eraclie-împăratul, și al Semiramidei-impărătesei. Și merse Alexandru la stîlp și văzu slove elinești și spunea acolo pricina lor, cum au ieșit din lume pentru fărădelegile oamenilor, și acolo împărățit-au patruzeci de ani, și s-au sfîrșit așa. Alexandru plînse, și zise :
— O, fericite Eraclie !
Și mai merse înainte, și ajunse la curțile lui Eraclie pustii, și erau împodobite cu pietre scumpe și poleite ou aur, și erau acolo niște pomi frumoși și dulci ca zaharul, și murmura un izvor cu apă rece.
Și de acolo purcese Alexandru înainte șapte zile și ajunse la o apă mare și lată și se vedea de ceea parte țară cu oameni, și puse tabăra acolo și făcură luntre. Alexandru zise să meargă acolo, iară Poto-lomei răspunse :
— Alexandre, nu vei merge acolo, că nu știi ce ți se va întîmpla, ci voi merge eu mai nainte, și voi vedea, și voi veni de-ți voi spune !
Alexandru zise :
— O, dragul meu Potolomei ! Dară de vei pieri acolo, ca tine unde voi găsi ?
Potolomei răspunse :
— De voi pieri eu acolo, altul ca mine pune-vei în loc, iară de vei pieri tu, altul ca Alexandru nu vom găsi în toată lumea.
Și intră Potolomei în luntre cu șapte voinici, și se duse la ostrov și găsi oameni goi. Deci se întoarse și spuse lui Alexandru. Iară Alexandru intră în luntre cu toți boierii, și trecură la ostrov, și ieșiră înaintea lui Alexandru oameni mulți despuiați și grăiră :
— Împărate Alexandre ! Ce ai venit la noi ? Și ce ai lua de la noi, că sîntem niște goi și niște săraci, și ne hrănim dintru acești pomi pînă sînt, alta nu mai avem nimic ? !
Alexandru zise :
— N-am venit să iau de la voi nimic, ci numai să văd ce oameni sînteți, și cum trăiți, și de unde ați venit aici, și cum știți numele meu.
Ei grăiră :
— Împărate, noi sîntem de la Ţara Grecească și am avut împăiat elinesc de la Macedonia pe Eraclie-împăratul, și împărăteasă pe Semiramida, și văzînd ei acolo atîta strîmbătate și războaie, și multe bazaconii și sînge vărsat, cugetară să iasă ' dintr-acea țară și făcură zece mii de corăbii, și au ales tot oameni buni și drepți, și-i băgară în corăbii, și plecară pre mare, și au umblat pre mare un an, și au ieșit unde erau curțile și făcură țară bună și dulce ; și au ars corăbiile, și au împărății patruzeci de ani tot bine și frumos în țară. Și ei muriră, iară noi râmaserăm fără de împăiat și puserăm doisprezece filosofi să ne judece ; iară noi n-am ascultat, și am luat iară răutățile noastre, și se mînie Dumnezeu pre noi, și trimese oameni sălbatici de ne bătură, și ne uciseră, și ne stricară țara și nu puturăm trăi acolo de ei că ne mîncau feciorii și pe noi; și cîți anj rămas am venit aicea într-acest ostrov, ne hrănim cu de aceste poame, și noi nu avem alt ce-ți da nimic, dai îți vom da șapte filosofi de la noi, că îți vor trebui de aici înainte pînă la Ivant, că ei știu calea pînă acolo.
Alexandra luă șapte filosofi, și zise :
— Adevărat că mai cinstit lucru nu este în lume, și mai scump și mai curat, decît omul procopsit la învățătură. Și se întoarse la tabără, și zise : Omul cărturar este vistier desăvîrșit.
De acolo merse cincisprezece zile și ajunse la o țară cu oameni eu șapte picioare și cu șapte mîni și se izbiră cu putere în oastea lui Alexandru și pieiră din ei mulți, și pe mulți îi prinseră vii ; și lui Alexandra îi era voia să-i scoată la lume ca pe o minune, numai că nu știa care era mîncarea și băutura lor, și din această pricină au pierit de foame.
Și trecu țara lor în zece zile, și mai merse și ajunse la o țară cu oameni cătcăuni, dinainte cu obraz de om, grăind omenește, iar îndărăt cap de cîne lătrînd cînește. Alexandru ucise mulți dintr-înșii, și trecu țara lor în șapte zile.
Și mai merse înainte și ajunse la o apă mare. Și puse tabăra acolo ; și muri un cal al unui voinic și-l aruncară în apă de-l mîncară racii. Iar peste noapte începură a ieși racii aceștia, și luau omul, îl vîrau în apă, și nu putea scăpa de gurile lor. Aflînd de asta, porunci Alexandru să se sape gropi adînci, și să le astupe cu paie ; și așa făcură ; iară într-o noapte ieșiră raci mulți, și căzură în gropi și nu mai puteau să iasă, iar la ziuă uciseră mulți fără samă și-i mîncară oștile.
De acolo merse mai înainte șapte zile și ajunse la un munte mare și înalt, și văzu un om mare legat de munte cu verigi de fier, și era lung de o mie de coți, și cînd plîngea, glasul lui se auzea cale de trei zile și nu se apropia de el nimenea. Și mai merse înainte cincisprezece zile și ajunse la o apă mare și de ceea parte era țară cu oameni, și ziseră filosofii :
— Acolo este Macaron.
Și făcură luntre, și intră Alexandru în luntre cu zece boieri de-ai lui și luă galbini, și pîne curată și vin roșu, și trecu de ceea parte și văzu pomi înalți și frumoși și poame duliei ca zaharul, și frumoase, și erau fîntîni reci sub pomi și apele reci și dulci ca zaharul, și prin pomi erau paseri mîndre și cîntau niște cîntece frumoase, ca niște fete, și erau unele albe, altele roșii, altele negre, altele verzi și mohorîte. Și se întîmpină cu un om gol și zise Alexandru :
— Pace ție, frate !
El răspunse :
— Pentru toate bucuriile.
Și vru Alexandru să mai grăiască cu el ; iar el zise :
— Pasă înainte, că vei grăi cu împăratul nostru Ivant, și-ți va spune tot ce dorești.
Și merse Alexandru înainte, și găsi pe Ivant șe-zînd în scaun de aur, cu cunună de aur în cap, și gol, subt un pom înalt și cu de toate felurile de poame într-însul, și sub picioarele lui era apă ca aurul, și fierbea în fîntînă. Iar dacă văzu Ivant pe Alexandru, clătină cu capul și zise :
— O, Alexandre-împărate, din lumea ticăloasă și nevolnică ! Toată lumea vei lua, și la moșia ta nu te vei mai întoarce, și te vei sui pînă la cer, și pînă la iad te vei coborî.
Alexandru sărută mîna lui Ivant, iară Ivant sărută pe Alexandru pe cap și-l puse în jeț lîngă el. Alexandru zise lui Ivant:
— De ce îmi grăiești aceste cuvinte ?
El zise :
— Nu trebuiește a poftori omului înțelept cuvinte înțelepte !
Iară Alexandru zise :
— Doresc, de-ți va fi voia, să-ți aduc plocon de ce se găsește la noi !
El zise :
— Aduceți-mi !
Și aduseră o tipsie plină de galbini, și pîne curată, și vin roșu. Ivant zise :
— Nu ne e dat nouă să mîncăm, ci vi-i dat vouă să mîncați ; ci. deșertați clondirul, și aduceți-l la mine să vă dau eu plocon !
Și luă Ivant clondirul și-l umplu cu apă de sub picioarele lui, și-l dete lui Alexandru, și zise :
— Ţine, Alexandre, plocon de la mine.
Alexandru zise :
— De ce treabă este aceasta ?
Ivant zise :
— Cînd îmbătrînește omul, să se scalde cu de această apă și va întineri de va fi ca de treizeci de ani.
Alexandru pecetlui clondirul bine, și-l dete aprodului, și așa cugetă întru sine : „De voi îmbătrîni, mă voi scălda și voi întineri, și nu voi mai muri !“ Apoi Alexandru zise iar :
— O, fericite Ivantie ! Spune-mi dară, voi de unde ați venit într-acest ostrov ?
Ivant zise :
— Cînd a zidit Dumnezeu pe moșul nostru Adam, l-a așezat în rai; și a greșit el lui Dumnezeu, și l-a scos din rai; și ieși Adam și cu moașa Eva ; și au venit întăi aicea și făcură doi feciori.
Adam căuta pururea spre rai și plîngea cu jale de lipsirea raiului ; iară feciorii lor Cain și Abel se învrăjbiră, și ucise Cain pe Abel, și plîngeau Adam și Eva cu mare jale. Și după aceea făcură și un alt fecior, om bun și drept, pe nume Sit ; și șezu Adam aici cinci sute de ani, și însură pe Sit, și făcură și feciori, iară apoi trimese Dumnezeu pe înger de-i zise lui Adam să iasă de aici și să meargă la lume, acolo unde locuiți voi. Și ieși Adam și Eva, și cu alți feciori și nepoți ai lui, cincisprezece mii de oameni, iară Sit rămase aici, și noi din Sit ne tragem.
Alexandru zise :
— O, fericite Ivantie ! Dară voi în ce Dumnezeu credeți, și cui vă închinați ?
Ivant zise :
— Noi credem în Savaot Dumnezeu, și nouă ne este cugetul tot la Dumnezeu, și dacă murim, noi mergem într-alt loc mai bun decît aici !
Alexandru apoi se miră mult de viața lor, și zise :
— O, fericite Ivantie ! Toate îmi spuseși și bune, și dulci, încă voi să-mi mai spui cum vă rodiți, că muieri nu văd la voi ?
Ivant zise :
— Noi avem muieri, dar nu locuiesc cu noi, ci locuiesc într-alt ostrov, și sînt îngrădite cu zid de aramă ; și vin ele la noi într-un an o dată ; viețuim atunci cu ele treizeci de zile, atunci ne în-surăm feciorii și ne mărităm fetele, și după aceea iară se duc la ostrovul lor ; și dacă face femeia cocon, îl țin trei ani și apoi îl aduc la noi, și dacă moare bărbatul, muierea nu se mărită, nici se însoară bărbatul, dacă-i moare femeia.
Alexandru zise :
— O, fericite Ivantie ! Spune-mi, de la ostrovul muierilor ce este înainte ?
Ivant răspunse :
— Este raiul ocolit cu apă și zidit cu aramă, și acoperit cu foc, și pe poartă stau heruvimii și serafimii de foc, și strălucesc ziua și noaptea necontenit.
Alexandru zise :
— Dară putea-voi vedea raiul ?
Ivant zise :
-— Nu poate vedea trupul, ci numai sufletul. Ci vei merge aproape de rai, și-ți vor ieși îngeri înainte și-ți vor spune toate.
Alexandru zise :
— De nu mi-ar fi de macedoneni, eu aș ră-mînea aici cu voi și aș viețui viața voastră cea îngerească.
Ivant zise :
— Pasă la lume, Alexandre, că te așteaptă împărăția lui Por-împăratul, și tot pămîntul îl vei lua și în pămînt intra-vei !
Și plînse Alexandru, și se sărută cu Ivant-împăratul, și-l sărutară toți negomîndrii pînă ieși din ostrov, și se iertară cu el. Și merse Alexandru la tabără, și spuse tot ce văzuse și ce auzise.
Alexandru purcese apoi cu oștile la ostrovul muierilor și trecură pe lîngă cetate, și într-însa nu căuta, că numai Dumnezeu poate căuta acolo. Și de acolo merse zece zile, și ajunse la un cîmp frumos, plin de mîndre flori ce miroseau ca tă-mîia și ca smirna, și ca livantul, și erau unele albe, altele negre, altele roșii, altele verzi, vinete, mo-horîte, și galbene ca aurul. Și căută Alexandru spre răsărit, și văzu porțile raiului și spre porți văpaie de foc, și sta raiul sus ca un munte, și se vedeau pomii raiului înalți fără samă. Și mergea Alexandru înainte și căuta spre cîmpii raiului de la cincisprezece mile depărtare ; și ieșiră înaintea lui doi îngeri, și ziseră :
— Alexandre, stai pe loc ! Să nu mai mergi înainte, că este loc sfînt, și te vor arde heruvimii și serafimii din rai, ci te întoarce la lume, că o să iei împărăția lui Por-împăratul.
Alexandru zise :
— Doamne, pe unde voi ieși la lume ?
Îngerii ziseră :
— Iată că ies patru rîuri din rai : unul Tigru, altul Eufrat, altul Filon, altul Geon ; și pe Eufrat să mergi, că te va scoate la lume, și vei vedea și alte minuni, iar aci nu zăbovi.
Alexandru stătu cu oștile, și zidiră stîlp de piatră, și-l poleiră cu aur, și scrise el în stîlp cu slove elinești : „Iată, eu Alexandru împăratul a toată lumea pînă aci venit-am cu oștile mele, și-mi ieșiră doi îngeri înainte, de mă opriră aici, și mă certară să nu mai merg înainte că voi pieri, deci de aici mă întorsei în lume”.
De aici se întoarse Alexandru cătră lume și ajunse la un iezer frumos și puse tabăra acolo; și luă un bucătar un pește și-l băgă în iezer să-l spele, iară peștele fugi în apă ; și merse socaciu
— Să-și scalde toți caii, ca să fie toți sănătoși și tari.
Și merse înainte numai șapte zile și ajunse la o peșteră mare și întunecată, și puse tabăra acolo, și zise Alexandru :
— Să încalece toți voinicii pe iepe și să lege mînzii la gura peșterii.
Și așa făcură, și intră Alexandru în peșteră și strigă pristavul în peșteră :
— Tot voinicul să scoată ceva din peșteră : pămînt, pietriș, lemne sau ce va găsi, și cine va scoate puțin căi-se-va, și cine va scoate mult, iară căi-se-va.
Și umblară în peșteră o zi și o noapte și scoaseră iepele din peșteră afară la mînzi, și scoaseră aur și argint mult și pietre nestimate, și zise Alexandru :
— Să împărțiți toți frățește !
Deci cei ce nu scosese nimic căitu-s-au, și cei ce scosese mult încă se căiră, căci împărțiră cu cei ce nu scosese nimic.
De acolo merse cinci zile, și ajunse la un iezer cu apă limpede și dulce ca zaharul, și puse tabăra acolo. Alexandru merse la iezer să se scalde și intră în iezer, iară un pește mare sări și se repezi la Alexandru să-l mînînce. Alexandru văzu peștele, și fugi iute afară la uscat. Apoi se întoarse la el, cu oșteni, și-l împresură și-l ucise. Și era peștele cu solzi de aur, și-l spintecară, și găsiră în inima lui o piatră nestimată, era mare cît un ou de gîscă, și o puseră în suliță și lumina ca soarele prin. tabără. Iară peste noapte ieșiră din apă niște fete frumoase cu părul pînă la pămînt, și umblau prin mijlocul oștilor, și plîngeau niște plîngeri minunate, cu niște glasuri ciudate, și grăiau :
— O, dragul nostru împărat, cum te ucise Alexandru-împăratul!
Și cu mare jale plîngeau.
De acolo merse o sută de zile și ajunse la o biserică ce se chema „Hramul soarelui”. Și merse Alexandru la acea biserică, și se închinară lui Savaot Dumnezeu, și văzu acolo scripturi, și ceti Alexandru slovele și ziceau așa : „Să știi, Alexandre, că vei lua toată lumea și de moarte nu vei scăpa, că te vor otrăvi cei ce slujesc ție. Alexandru se clăti foarte și mult plînse și zise :
— O, moarte necredincioasă și lume înșelătoare ! Cum mîngîi pe oameni și apoi îi bagi curînd sub pămînt pe toți.
De acolo merse zece zile, și ajunse la o țară cu niște oameni cu un picior și cu o mină, și cu un ochi, și cu coadă de oaie, și prinse Alexandru mulți din ei, și grăiră :
— Împărate Alexandre, milostivește-te spre noi, că sîntem niște oameni mișei cum ne vezi împărăția-ta!
Și se milostivi Alexandru, și-i iertă și le dete drumul. Și merse Alexandru pe o vale, și era trist pentru moartea lui. Iară acei oameni se suiră intr-un munte înalt, și strigară :
— Împărate ! Cum fuseși de înțelept, și noi te înșelarăm.
Iară Alexandru stătu, și erau zece zile de cînd nu rîsese, că era pentru moartea lui scîrbit ; atunci rîse și zise :
— Întrebați cum m-am înșelat ?
Și strigară de jos, și răspunseră de sus, grăind :
— Carnea noastră e mai dulce decît toate cărnurile, și pieile noastre nu le taie sabia, nici frece săgeata printr-însele, și mațele noastre sînt pline de mărgăritare și de pietre scumpe, și în inima noastră este piatră nestimată ca un ou de gîscă.
Iară Alexandru zise :
— Adevărat că toată paserea pe limba ei piere ! Și porunci Alexandru : Ocoliți muntele, călăreți, iară pedestrașii să se suie în munte cu ogarii, și cu leii și cu pardoșii !
Și așa făcură. Și prinseră vii o sută de mii de aceia, și zise să-i jupoaie, și-i jupuiră pe toți, și mîncară tatarii carnea.
De aici ajunseră la hotarul lui Por-împăratul ; iară Por-împăratul auzi că vine Alexandru spre el, și scrise carte :
„Eu Por-împăratul a toată lumea, cel ce luminez ea soarele, întocmai cu Dumnezeu, scriu ție, Alexandre. Au te-ai sumețit că ai biruit pe Darie și i-ai luat împărăția? Să știi că cu acea nebunie, și cu sumeția ta pierde-vei capul tău, oștile tale și țara ta ! Dară nu socotești tu că dinaintea mea nu vei scăpa nici în Macedonia, nici în toată lumea ? Ci-ți socotește nebunia ta, și-ți cere iertăciune de la mine, și-ți voi ierta greșala ta, și te întoarce în Macedonia și-mi trimete haraciurile de la toate țările cîte ai luat. Iară de nu vei face așa, nu vei scăpa dinaintea mea nici in Macedonia, nici în toată lu-mea.“
Alexandru ceti cartea și clăti cu capul, și scrise altă carte lui Por :
„Eu Alexandru, împăratul peste toți împărații, și a toată lumea împărat, nu cu vrerea mea, ci cu Voia lui Dumnezeu Savaot, scriu ție, Por-împărate, sănătate ! Tu te lauzi mie, și zici că m-am sumețit pentru Darie; iară Darie încă se potrivea lui Dumnezeu, ca și tine, iară Dumnezeii lui nu-l ajutară. Și să știi că am mers pînă la rai, și acolo am găsit pe Ivant-împăratul, iar el îmi spuse mie că Dumnezeii voștri sînt toți în iad, de se muncesc cu Darie împreună într-un loc. Și cum nu ajutară lui Darie, așa nu-ți vor ajuta nici ție. Și tu te potrivești lui Dumnezeu din cer, iară mai apoi nici unui om nu te vei potrivi, că eu nu pot fugi de tine, ci eu vin la tine cu toate ostile mele, iară tu să ieși cu toate ostile tale, și cu toată sila ta.“
Și trimese cartea lui Por-împăratul; apoi scrise altă carte la mumă-sa Olimpiada și la dascălul său Aristotel:
„Eu Alexandru, împărat peste toți împărății, scriu la muma mea Olimpiada și la dascălul meu Aristotel. Multă sănătate și viață trimet dumneavoastră; și să mă iertați că în cinci ani carte nu v-am putut trimete, că ne-am depărtat, și am trecut pustii și codri, munți înalți, de ne-am bătut cu oameni sălbatici, și am mers la oameni cât cotul de mari și am ajuns la împărăția lui Era-clie-împăratul, și am mers pînă la Macaron, la-Ivant-împăratul, de am grăit cu el, și mi-a spus că Dumnezeii elinești sînt toți jos în iad de-i muncesc toți dracii; și am mers aproape de rai, și am văzut pe poarta raiului stînd heruvimii și serafimii, jos, străjuind raiul; și-mi ieșiră înainte doi îngeri de mă certară, să nu merg înainte, și m-am întors de la rai pe apa Eufratului, de am ieșit la lume. Și acum sînt pe hotarul Indiei, și voi să mă bat cu Por-împăratul. Și trimeteți-mi și voi carte.“
Por-împăratul strînse oștile, și sila lui toată, și găsi opt mii de mii de pedestrași și o mie de lei învățați la război. Și auziră macedonenii și perșii de atîta silă a lui Por, și se spăimîntară, și se sfătuiră să prindă pe Alexandru, și să-l dea lui Por, iară ei să-și ceară iertăciune de la Por și să se întoarcă în Macedonia, și perșii în Persida. Potolomei auzi aceste toate și merse la Alexandru, și-i spuse, iară Alexandru chemă pe macedoneni, și zise tuturor oștilor :
— Oh, dragii mei viteji de toată lumea ! Înțelepți și viteji macedoneni ! Socotiți, fraților, cum luarăm toată lumea și sila lui Darie sparserăm, și multe puteri băturăm, iară astăzi voi vă spăimîntați de niște neharnici și înfricoșați indieni. Cred că Por nu ne va mînca, cum vă pare vouă ; iară dumneavoastră de m-ați urît, ucideți-mă ; de vă pare că vă face Por vreun bine, să mă pierdeți pentru binele vostru. Insă mie așa îmi pare, că de veți pierde pe Alexandru, nici voi nu veți mai vedea Macedonia, că vă vor goni toate neamurile și limbile, și toate țările vă vor ucide, și nu veți rămîne nici unul pînă la Macedonia. Dară nu socotiți că de vom bate noi pe Por, curînd veți vedea Macedonia; și de nu veți merge voi spre Por, eu voi merge singur de mă voi bate cu el, și de-l voi bate eu, voi fi împărat a toată lumea, iară de mă va bate el, toți veți pieri cu urgie.
Iară macedonenii, dacă auziră, ziseră așa :
— Alexandre ! Noi toți vom pieri cu tine ; ci să știi că nu este vina noastră, ci aceasta o făcură perșii, că sînt vecini cu indienii.
Iară Alexandru se mînie pe perși și le puse în-vălituri pe cap și le făcu haine muierești ; și pînă astăzi așa au rămas.
Deci Alexandru porunci scrierea oștilor și află zece mii de mii de călăreți și patru mii de mii de pedestrași; și trimise carte lui Filon la Persida, și ia împărăteasa lui Ruxandra :
„Eu Alexandru-împăratul scriu la dragul meu prietin Filon și la draga mea împărăteasă Ruxandra sănătate și voie bună ! Și în ce ceas veți vedea cartea mea, să purcezi, Filoane, cât mai curînd cu oștile tale spre India, că voi să mă bat cu Por-împăratul ; și să vii ziua și noaptea și să-mi trimeți carte înainte, să știu pe unde ești și cînd vei sosi la noi cu oștile !“
Și repezi la Filon olăcari cu cartea.
