Peştii pământului

Când a făcut Dumnezeu peştii care se află prin apele curgătoare precum şi prin unele dintre cele stătătoare, cum îs bunăoară iazurile, lacurile şi mările, atunci a făcut el şi patru peşti fără seamăn de lungi, de groşi şi de puternici.

Pre cei dintâi i-a făcut Dumnezeu spre folosul omenimii. Pre cei patru din urmă, însă, i-a făcut anume ca să ţie pământul în spate, ca nu cumva acesta, îngreuindu-se cu timpul, să se prăbuşească şi să se cufunde în apa pe care pluteşte.

Şi cum a făcut el pre aceşti patru peşti uriaşi, îndată i-a şi pus să steie în formă de cruce dedesuptul pământului, adică unul spre răsărit, al doilea spre apus, al treilea spre amiază, iară al patrulea şi cel de pe urmă, spre miezul nopţii.

Şi după ce l-a aşezat pre fiecare la locul său, departe unul de altul, anume ca să le vină mai uşor de ţinut pământul, le-a poruncit Dumnezeu să şadă molcom şi să nu se mişte defel din loc, căci îndată cum s-or mişca, s-or şi prăpădi.

Unul dintre aceşti patru peşti uriaşi şi anume cel ce a fost pus să steie spre răsărit, se numeşte „începător”, pentru că el începe toate celea ce au să le facă ceilalţi părtaşi ai săi. Al doilea, adică cel ce a fost pus să steie spre apus se numeşte „Ascultător”, pentru că el primeşte sfaturile „Începătorului”. Al treilea, adică cel ce a fost pus să steie spre amiază, se numeşte „Arătător”, pentru că el conduce soarele şi-l arată calea încotro are să meargă. Iar al patrulea şi cel din urmă, se numeşte „Somnoros”, pentru că toată ziua doarme dus, iară noaptea, trezindu-se, conduce luna şi stelele.

Întâmplându-se însă ca „Somnorosul” să se trezească ziua, atunci mână luna ca să bată soarele pentru că a întârziat, crezând în buimăceala lui că nu e ziuă, ci noapte, pentru că el rar când se trezeşte ziua, ci numai după ce înserează. Şi atunci se naşte întunericime de soare.

Trupul acestor peşti uriaşi e aşa de lung şi de gros, că, uitându-te la ei, de-abia le-ai zări spinarea, care e împănată cu ghimpi groşi şi vârtoşi. Ochii lor lucesc ca lumina şi pătrund cu vederea tot pământul. Gura lor e aşa de mare, că ai putea băga milioane de oameni deodată într-însa şi tot nu s-ar putea umple. Aripile lor îs aşa de late, că ai putea să acoperi ţări întregi cu dânsele. Iar coada lor e aşa de lungă şi atât de puternică, că dacă te-ai afla în apropierea ei când o mişcă, pe loc te-ar şi face turtă, că nimic nu s-ar alege din tine.

Arătătorul”, pe lângă ghimpii de pe spinare, mai are unul pe cap, ca de vreo şase prăjini de lung, care-l poartă de la răsărit spre apus şi cu care arată soarelui calea încotro are să pornească şi să meargă.

Cu toate însă că peştii aceştia au un trup şi o gură aşa de mare, totuşi ei nu mănâncă şi nici nu beau mai nimică, ci trăiesc aşa, mai mult fără mâncare şi fără băutură, iar dacă din când în când flămânzesc sau însetează, atunci îşi potolesc foamea cu lut şi-şi astâmpără setea cu apă de ploaie, care se strecoară prin pământ.

Când îs din cale afară de flămânzi şi însetaţi, atunci se-ntorc cu boturile spre pământ şi nu numai că prind a roade într-însul, ci sug şi toată apa din el şi atunci e în anul acela mare secetă, iară în anul ce urmează, foamete.

Doi dintre aceşti peşti şi anume „începătorul” şi „Somnorosul”, suflă din câte-o nare numai pară şi foc, astfel că dacă ar îndrăzni cineva să se apropie în partea aceea în care suflă ei cu această nare, pe loc ar arde.

De aceea şi e în părţile acelea, în care suflă ei cu narea aceasta, o căldură nemaipomenit de mare şi nesuferită. Iară pe cealaltă nare suflă numai gheaţă. Deaceea toate celea ce se află în părţile acelea, în care suflă ei cu această nare, fie apă, fie ce va fi, pe loc se şi face sloi de gheaţă.

Însă, aceşti doi peşti nu rămân necontenit aşa cum au fost de la început, ci din an în an se schimbă la chip, căci narea pe care suflă ei foc se topeşte, iar cealaltă nare pe care suflă gheaţă se tot măreşte, fiindcă creşte sloi de gheaţă împrejurul ei.

Ţinând peştii aceştia pământul necontenit în spate, foarte lesne poate orişicine să priceapă şi să înţeleagă, că de la o vreme trebuie.

Legende cosmogonice să-l doară şi pe dânşii spatele, măcar că-s aşa de mari şi de puternici.

De aceea, când îi doare mai tare spatele, se mişcă şi ei puţin, anume ca să vie greutatea pământului de pe o parte pe cealaltă a spatelui. La mişcarea aceasta, însă, se naşte totdeauna cutremur de pământ. Şi cu cât mişcarea lor e mai mare, cu atâta şi cutremurul e mai simţitor.

Tot aşa se cutremură pământul şi atunci când unul sau altul din aceşti peşti mişcă vreun ghimpe, sau când se ating din nebăgare de seamă cu coada de vreunul din stâlpii pământului. Şi după cum se poartă peştele, adică după cât de tare se mişcă el sau se atinge de stâlpii pământului, aşa de tare se cutremură şi se clatină pământul.

Dar nu tot pământul se cutremură deodată, ci numai pe unele locuri, pe altele, însă, nu. Şi aceasta din cauză, că nicicând nu se mişcă toţi peştii deodată.

Dacă s-ar întâmpla să se mişte sau să se întoarcă tuspatru peştii deodată, atunci de bună seamă că şi pământul nu numai că s-ar cutremura, ci s-ar şi prăbuşi în apă şi toată lumea s-ar îneca şi s-ar nimici.

Aceasta, însă, nu se întâmplă nicicând.

Când se mişcă numai un peşte, atunci e altceva, atunci se face cutremur numai pe-o parte de pământ şi anume numai pe aceea unde se află el şi chiar şi atunci numai în acel loc în care i s-au mişcat ghimpii, aripile sau coada.

Dar nici lumea aceasta nu poate să aibă nicicând sfârşit, ci după cum fiecare vietate şi lucru are un sfârşit, aşa trebiue să aibă şi ea odată un capăt.

Iar capătul lumii va fi atuncea, când vor pieri toţi peştii care ţin pământul în spate.

Când va pieri al doilea peşte, atunci va fi un semn că sfârşitul lumii nu mai e departe, ci aproape.

Iar când vor pieri ceilalţi doi din urmă, atunci va pieri şi lumea, căci nemaiavând cine să ţie pământul în spate şi-ncărcat fiind de păcatele oamenilor, va trebui numaidecât să se prăbuşească şi să se cufunde în apă.

Se zice că unul dintre aceşti patru peşti, chiar să şi fi pierit şi anume pe timpul potopului, fiind turtit de pământ, care era foarte apăsat de mulţimea apei ce plouase în decursul celor patruzeci de nopţi.

Alţii, însă, cred şi spun că unul dintre aceşti peşti să fi pierit, nu se ştie acuma când, din cauza că s-a mişcat prea tare şi Dumnezeu l-a pedepsit pentru aceasta cu moartea, fiindcă nu l-a ascultat să steie molcom, după cum i-a spus de la început.

Când şi-a dat peştele acesta sufletul, atunci s-a lăsat toată greutatea pământului pe spatele celorlalţi, care au mai rămas în viaţă şi atunci a fost un nemaispus de mare cutremur de pământ.

Şi fiindcă acuma greutatea pământului era prea mare pentru cei trei ce-au mai rămas în viaţă, deaceea unuia dintre dânşii şi anume celui de cătră apus, adică „Ascultătorului” i s-a rupt jumătate de trup şi sângele îi curgea atât de tare din rană, că şi acesta era cât pe ce să piară. Dumnezeu, însă, s-a îndurat de dânsul şi i-a vindecat rana, iară din sângele lui, care mai că era să înece lumea, a făcut o mare, pesemne, Marea Roşie. Iară din ghimpii şi din oasele ce i s-au frânt şi n-a apucat să le pună la loc, a făcut mai multe şiruri de munţi, împănaţi cu tot felul de stânci şi copaci.

Şi de atunci a rămas lumea aşa după cum o vedem noi în ziua de astăzi.

Se zice mai departe că fiecare dintre aceşti peşti înseamnă păcatele oamenilor în firea lor şi când va fi firea lor aşa de mare şi plină de păcate, că nu vor putea-o mai mult purta, ci le va plesni, atunci vor trebui şi ei să piară şi atunci va fi sfârşitul lumii. Căci atunci va fi un cutremur aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată mai-nainte de aceasta şi atunci pământul numaidecât are să se prăbuşească şi o să se cufunde în apă. Iar dacă se va prăbuşi pământul, atunci fireşte că şi lumea se va nimici.

Share on Twitter Share on Facebook