Nunta Soarelui cu Luna

Cică, fârtate, în vremea de demult, când de abia urzise Dumnezeu oamenii, pe Soare începuse să-l bată vânt de însurătoare. Îşi uitase drăguţul de el datoriile cu care fusese hărăzit de Cel-de-Sus. Pe unde trecea cu carul lui de foc, era chin şi vai de cele ce se întâmplau pe urma lui. Când se lăsa din goana cailor mai aproape de pământ şi atunci era prăpăd mare; când se ridica sus în slava cerului şi atunci îngheţa şi pasărea în zborul ei.

Dumnezeu, uitându-se într-o zi prin fereastra cerului, rămase uimit de cele ce făcea Soarele în calea sa. Tot ce făcuse el pe pământ cu atâta sudoare, era acum în flăcări. Repede chemă doi paznici de la uşa raiului, le dete doi cai înaripaţi şi-l trimise să-l cheme pe Soare la el. Cică, în ziua aceea se înnoptase mai devreme ca oricând.

Dar bine, fătul meu, eu te-am pus să luminezi pământul, dar nu să strici ce-am făcut eu! Zise mâniat Dumnezeu.

Doamne, iartă-mă de cele ce-am făptuit. Nu mai ştiu pe ce pământ mă aflu, de focul ce mă arde pe suflet. Iacă, iubesc şi eu o mândră crăiasă! Răspunse smerit Soarele.

Şi mie nu mi-ai spus nimic? Faci aşa de capul tău? Apoi vezi că sunt şi bun, dar de! Şi când mă necăjesc, nu mai poţi sta înainte-mi! Şi cine e acea fată, pe care o iubeşti?

Luna, Doamne!

Cum, pe sora ta s-o iubeşti tu? Sânge din sângele tău? O, ne-legiuitule ce eşti! Nu te gândeşti la păcatul ce faci?

M-am gândit, Doamne, dar n-am ce face. Nouă ani de-a rândul am colindat pământul în lung şi curmeziş şi pe potrivă-mi tot n-am găsit. Eu o vreau pe ea, orice mi-ar face Luminăţia ta!

Bine, aşa să fie! Văd eu cât eşti de nesocotit! Dar înainte de-a te duce să pregăteşti nunta, haide cu mine prin iad, să-l colindăm dintr-un capăt în altul, prin toate văgăunile şi durerile lui, să vezi şi tu cât sufăr ăia care s-au ţinut cu surori; c-apoi pe urmă să nu-mi bagi vină de nimic!

Legende cosmogonice.

Fac, Doamne, aşa cum îmi zici, însă, orice ar fi, eu tot nu-mi calc cuvântul!

Şi purceseră spre iad. Cică, de la ziua aceea, noaptea a fost lungă de tot! Se zicea că n-are să mai fie lumină. Oamenii dormeau zi, dormeau noapte, apoi se deşteptau, mâncau şi iar se culcau, apoi iar se sculau şi ziua tot nu se mai făcea, chiar dobitoacele se săturaseră de atâta somn şi odihnă!

Cum intrară în iad, Dumnezeu şi Soarele pe dată fură izbiţi de o duhneală rea şi cum întorceau capul, din toate părţile se auzeau gemete şi ţipete de durere. Prin mijlocul iadului curgea o apă nămoloasă şi puturoasă. În această apă o mulţime de oameni se luptau să scape de droaia de şerpi, încolăciţi de grumazul lor, care abia îi lăsau să răsufle. Ăştia erau cei ce se bucuraseră la lacrimile văduvei şi banul săracului! Strigătele lor te înfiorau; şi cu toate astea, nimeni nu le da nici un ajutor!

Mai departe, în nişte piuliţe înroşite în foc, erau pisate cu un pisălog femeile ce-n viaţa lor necinstiseră ruşinea casei. Ele zbierau în gura mare:

Iertaţi-ne, iertaţi-ne, că nu mai facem! Şi cu toate astea, nici la ele nu se uita nimeni.

Soarele privea mirat către ele şi frica ce-l cuprinsese îl făcu să tremure. Dumnezeu, văzându-l, zâmbi puţin şi coti pe un drum, unde era un întuneric de nu se zărea nimic; şi se îndreptă spre locul unde sunt chinuiţi cei ce se iau cu surorile lor. Pe deasupra lor se auzea întruna fâlfâit de aripi şi din când în când ţipete prelungite ce spintecau aerul. Soarele nu mai putea de frică să nu se rătăcească; şi apucă pe Dumnezeu de mână! Vru să vorbească, însă nu putu.

Şi cum drumul începuse a fi pietros şi puţin ocolit, deodată văzu la capătul lui un cuptor mare, din care ieşeau limbi de foc. Înăuntrul lui se zăreau nişte trupuri, ce erau aruncate fără milă, cu nişte căngi lungi şi încârligate, unde era dogoarea mai mare! Soarele se înfioră şi mai tare şi nu se putu opri fără a zice:

Ce e aici, Doamne, de căzneşti aşa de rău pe nenorociţii ăştia?

Ce să fie, nişte nelegiuiţi ce s-au luat cu surorile lor!

Şi nu isprăvi bine vorba Dumnezeu, când dracii începură să scoată, cu căngile lor încârligate, pe unii afară din cuptor; îi puseră, fără a lua seamă la scrâşnetul lor, pe nişte mese de fier înroşite în foc; şi-l înţepeniră, ca să nu se mai mişte, cu nişte cârlige muiate în otravă. Iar când încercau să zică ceva, dracul, dintr-un ceaun de fier, le turna pe gură plumb topit şi astfel amorţea vorba neisprăvită.

Doamne, Doamne, zise Soarele plângând de milă, mare ţi-e puterea de ce nu-l ierţi pe sărmanii ăştia de chinurile ce le au? Cu ce ţi-au greşit ei?

Cum să-l iert? Atunci de ce te-am adus aicea? Aşa, de florile mărului? Eu mă ostenii până acum să-ţi arăt ce te aşteaptă şi tu ce-mi vorbeşti?

Fie, Doamne, dacă tu eşti nestrămutat în poruncile tale, eu nu pot părăsi pe sora mea. O s-o iau de soţie şi ce-o fi să fie. O să îndur şi eu necazurile nenorociţilor ăştia; şi apoi câte zile oi avea, n-oi fi nebun să stau neînsurat, dacă nu îmi găsesc alta pe potrivă. Vreau şi eu să fiu în rândul lumii.

Bine, a zis Dumnezeu, să nu spui că nu te-am sfătuit! Iată, copilul meu, de povăţuit te-am povăţuit, de probă ţi-am arătat probă, văzuşi pe nenorociţii ăştia şi când ţi-o veni rândul şi ţie la chinurile astea, atunci să nu zici: „iartă-mă, Doamne” şi multe alte nimicuri. Pentru tine, află, am pregătit alte suferinţe şi mai grele şi dacă tot cutezi, am să le fac şi mai rele.

Şi mai rele să fie, Doamne, am să le rabd. Ce-o să fac? Mi-a venit rândul însurătoarei. Toţi flăcăii, născuţi cu mine odată s-au însurat de atâţia ani, numai eu am rămas. Am ajuns de râs în faţa lor. Îmi zic că „nu sunt om” şi multe altele. Chiar sfinţii au început să-şi bată joc de mine. Zic că sunt vrăjit.

Şi tot rugând Soarele pe Dumnezeu, purceseră îndărăt şi ieşiră din iad. Când au ieşit din iad Soarele cu Dumnezeu, se zice că a fost aşa de mare lumină, că cei ce au fost afară prin bătătură au căzut jos ca orbiţi. Lumea începuse a uita cum e lumina!

Legende cosmogonice.

Veni şi ziua nunţii! Din toate colţurile pământului, împăraţii, mici şi mari, o porniră din crăiile lor, cu tot ce aveau mai bun în ţara lor. Pe caii cei mai vestiţi din hergheliile lor, aduceau saci mulţime, plini de nenumărate daruri pentru nuntă. Inele de aur, pietre nestemate, smaralde, rubinuri, toate erau cărate cu prisosinţă, zi şi noapte, la vestitul palat al Soarelui. Din zori până în seară nu mai conteneau curţile domneşti ce soseau rând pe rând. D-abia mai încăpeau oaspeţii în palatul de cristal al Soarelui. Începuse să-l găzduiască şi pe câmp, sub corturi de verdeaţă.

Sosise împăraţi de unde nici cu gândul nu gândeai! Era o mândreţe, Doamne, de ce vedeai! Fel de fel de straie, fel de fel de podoabe pe ei, străluceau de sus până jos de nestemate. D-apoi domniţele lor, apoi crăiesele lor, ce mai mândreţe pe ele; nici nu le puteai vedea, fără a rămâne pe loc înmărmurit!

Toate îşi aveau părul răsfirat pe spate şi prins în nenumărate ace de aur cu nestemate în capul lor. Cele cu părul bălai, ca spicul grâului copt, Doamne, Doamne, zâne erau, nu altceva! Ce să vă mai spui ce-a fost!

Eu ştiu că ce-am văzut, să trăiesc încă de zece ori pe atât şi tot n-am să mai văd.

Erau voinici, îmbrăcaţi în haine de oţel de sus până jos, ce purtau la brâu sabie şi cuţit, ce aveau mânerele săpate în oase rare şi umplute din belşug cu aur şi pietre scumpe. Călcau mândri prin poienile înverzite şi se uitau cu drag la domniţele ce culegeau flori cu mireasmă neîntrecută, de prin tufişurile grădinii Soarelui. Peste tot domnea veselia şi oaspeţii tot soseau; care mai de care mai mândri, mai bogaţi.

Se începuse nunta, când iată că prin mulţime venea călare tătălo-gul de Moş-Nicola, ariciul.

Faceţi-mi loc, striga el, faceţi-mi mai repede loc, să văd ce n-am mai văzut, să aud ce nu e de crezut, cum se iau fratele cu sora!

Toţi se întoarseră spre el şi începură să râdă, unde îl vedeau aşa de durduliu.

Râdeţi de mine, dar nu ştiţi ce vă aşteaptă? Peste o vreme o să vă blestemaţi şi stea şi ursoaică şi tot.

Şi, descălecând, scoase din o traistă de fier jăratec, îl răsfiră pe o tavă, pe care apoi o puse lângă botul calului, ca să mănânce.

Calul se aplecă spre tavă şi când atinse cu botul cărbunii, se frip-se, necheză o dată şi smucindu-se din mâna ariciului, o luă razna pe câmp.

Vedeţi ce mi-a făcut calul meu? De-aţi şti, n-aţi mai râde şi aţi începe a plânge.

De ce, de ce, Moş Nicola? Întrebară mai mulţi prinţi deodată.

De ce, de nu ce, iată ce e: văzurăţi, am dat calului să mănânce jăratec şi el frigându-se, a luat-o razna pe câmp neştiind sărmanul că peste câtăva vreme în loc de grăunţe vor găsi numai jăratec pe pământ!

Ei şi ce e cu asta? Parcă n-ar face orişicare ca el? Cum se frige omul, de durere caută să nu mai puie mâna pe foc.

Da, aşa e, toţi fugim de foc şi când colo, nu ştim ce ne aşteaptă!

Of, spune odată ce ne aşteaptă, că până când să isprăveşti iacă se sfârşi nunta; şi acum trebuie să trecem la ospăţ. Începe cheful şi dumneata tot nu ne povestişi ce ai de zis!

Iacă, copiii mei, ce este; până acum aveam un Soare care ne lumina şi ne încălzea şi cu toţii ştim că vara, de focul lui nu ne puteam lipsi. Dar când el s-o însura şi o avea copii, n-o să mai fie şi alţi sori şi atunci ce are să fie pe pământ? O să mai fie atunci buruiană, o să mai fie atunci pasăre pe cer şi orătănii în curte şi jivini în pădure? N-are să mai fie nimic! Şi în loc de ele, de căldură, totul are să se prefacă în jăratec şi noi toţi, de văpaia lui fierbinte, o să pierim de sete şi de foame; pentru că apele secând o dată cu izvoarele lor, o să se ducă şi buruienile şi dobitoacele de pe pământ. Vedeţi, măi copii, ce ne aşteaptă? Şi când eu am dat calului jăratec, voi v-aţi mirat? Să nu vă miraţi, băieţi, v-am arătat ce are să fie!

Aşa e, moşule, ai dreptate!

Însă ospăţul care începuse şi vinul ce se vedea tumându-se prin potire făcu să le piară din gând vorbele moşului şi începură să mănânce şi să bea ca la nuntă.

Legende cosmogonice.

Era o veselie şi un chef, ca la zile de astea! Beau şi mâncau şi împăraţii şi împărătesele, iar când era la pahare, mai lăsau fudulia la o parte şi, chemând pe paharnic, îşi umpleau din nou paharul zicând:

Mi s-a răsturnat pe masă.

De mult ce se răsturnaseră paharele, veselia ajunsese la marginea ei şi masa spărgându-se, începuse danţul, după cântecul unor lăutari aduşi din locuri foarte depărtate. Mai-marele cântăreţilor era o privighetoare vestită în nişte ţări îndepărtate, ce numai de dragostea lumii îşi părăsise cuibul şi venise să dezmierde pe nuntaşi cu cântece ce nu mai fuseseră auzite. Toţi vorbeau şi şedeau ca la ei acasă, neştiind cum să-l înveselească pe miri, care de mult ce se iubeau, se uitau abia zâmbind, de pe scaunele în care se întronaseră, la oaspeţi.

Dumnezeu, de cu zori luase sub cârma sa carul Soarelui, că de, o dată se însoară omul şi are şi el dreptul la o zi de hodină şi-l ţinea aşa de sus de data asta, că pe pământ era cum e mai bine, nici prea cald, nici prea frig; era, mă rog, ca o zi de primăvară, când vine rândunica şi cocorii. Cică, fârtate, se zice din bătrâni că ziua aia a fost cea mai lungă, pentru că Dumnezeu îşi puse în gând să ţină carul cu foc al Soarelui tot mereu în acelaşi loc, până când s-o isprăvi cu nunta.

Auzind Dumnezeu vorbele lui Moş Nicola, deodată se gândi el la cele spuse de arici şi zise:

De, de, vezi, tot mai deştept ariciul ca mine! Bine zice el, eu om bătrân să mă iau după spusele unui înfumurat ca Soarele şi să-l dau voie să se însoare, fără să mă duc barem să întreb la hâgiul lui de arici, să văd ce zice şi el! Ce bine a vorbit el! Auzi, auzi, să fac eu om bătrân ce zice el, un biet flăcăiandru? Chiar acum am să-l despart; că de nu, el cu copiii lui are să-mi dogorescă şi pârjolescă tot pământul.

Şi deodată începu să mişte carul înspre apus şi seara purcese a se lasă mai repede ca oricând! Spun bătrânii, că-n ziua aceea s-a înserat mai repede ca oricând!

Oaspeţii benchetuiseră întruna; şi într-un timp, chiar Luna cu Soarele dănţuiseră. Se zice că a fost atunci atâta strălucire şi foc de dragoste în ochii lor, că mesenii rămaseră uimiţi de văpaia asta îngerească ce-l unea. Lăcrimai fără să vrei, de nevinovăţia acestei mirese, cum n-a mai fost alta pe lume şi de mândreţea mirelui, cum nu s-a mai dovedit altul de atunci; aşa se zice din moşi, strămoşi.

Cu sosirea nopţii, împăraţii, împărătesele, prinţii, crăiesele, începuseră a pleca şi înainte de a se duce, veneau de-şi luau ziua bună de la miri, urându-le tot ce ştiau ei mai bun pe pământ şi în cer. Se mai povesteşte că, la plecarea mirilor înspre palatul de cristal, a fost atâta dulceaţă în privirile lor, încât toţi duşmanii din lume s-au împăcat atunci şi au trăit multă vreme în dragoste şi bine!

Dumnezeu nu lăsase nici o clipă ca timpul să treacă şi trimise numaidecât telegari neîntrecuţi, ca să fure Soarele şi Lună, înainte de a intra în palatul de cristal. Ii trimisese cam demult şi nu se mai întorceau. Dumnezeu începuse a se îngrijora şi totodată a se mânia, când văzu cum telegarii aduceau, pe aripile lor de oţel, pe cei doi miri. Cât ai zice „Doamne ajută”, nici Dumnezeu nu se putu opri gândului de a nu sta puţin uimit de frumuseţea şi blândeţea de pe chipul lor; dar aducându-şi aminte spusele lui Moş Nicola, se sculă de pe tronul cerului şi cam răstit le zise celor doi de faţă:

Voi vreţi să faceţi ceea ce nu s-a mai făcut şi auzit până azi? Am căutat cu blândeţe să vă opresc de la păcat şi tot n-aţi ascultat? Eu nu vroiesc ca cele orânduite de mine în tinereţile mele să iasă din zăgazul lor; şi, deci, eu prin puterea mea vă despart. Vă blestem ca de aici înainte, tu, Soare, să luminezi ziua, iar tu, Lună, să luminezi noaptea; şi întotdeauna să alergaţi din zori până-n seară şi niciodată să nu vă ajungeţi. Insă fiindcă durerea ce cade pe capul vostru are să fie atât de mare, iată, vă dau dreptul ca de două ori pe zi să vă zăriţi, să vă priviţi o clipă, c-apoi să dispăreţi unul din faţa altuia. Aşa are să fie de-a pururea, după cum v-am blestemat eu.

Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi văzut cum lăcrimează, s-a dat jos de pe tronul ceresc şi, deschizând o portiţă, a intrat în grădinile raiului.

Toate astea le-a făcut Dumnezeu pentru binele oamenilor; şi noi câte rele îi facem! Se spune, fârtate, că atunci soarele s-a înroşit aşa.

Legende cosmogonice de tare, cum se înroşeşte el de dragoste dimineaţa, când răsare pe sprânceana dealului, de caută să zărească printre picăturile de rouă pe tovarăşa lui Luna; iar Luna s-a îngălbenit aşa de mult, cum o vedem fugind noaptea printre norii zdrenţuiţi, când cerul e înnourat!

Ei n-au mai zis nimic, s-au mai uitat unul la altul pentru ultima oară şi, despărţindu-se cu lacrimile în ochi, au plecat în lume, să se caute în veci şi să nu se găsească niciodată.

Share on Twitter Share on Facebook