Sora soarelui

În vremuri de demult, în nişte vremuri înapoia noastră, foarte depărtate, cică Soarele nu lumina lumea ca acuma, ci era un împărat puternic, om şi el ca toţi oamenii la trup, iar capul îi era de aur.

Unde se ducea, toate străluceau împrejuru-l cu o lumină orbitoare, dar de era vreo piedică alături, fie munte, fie deal ori movilă, dincolo de ele, fireşte era tot ca pretutindeni o lumină slabă, jalnică, neagră ca amurgul.

Soarele avea o soră; pe Ileana Cosânzeana.

Astă soră era ca el, trup omenesc, trup de femeie, iar capul îi era de argint. Şi era aşa de frumoasă, cu faţa-l blândă, cu ochii mari, cu dulcea-l drăgălăşie de fecioară, încât Soarele nu s-a putut împotrivi îmboldirilor inimii, nu şi-a putut înfrâna patima şi a început a o iubi şi a dorit s-o ia de nevastă.

Fiind împărat, cine-l putea spune că face rău, că fapta lui era nelegiuire, că fratele nu trebuie să-şi iubească sora cu dragoste păgână?

Care ar fi îndrăznit?

Porunci să se facă toate pregătirile de nuntă şi toate se făcură repede, măreţe, ca de nunta unui împărat şi ziua cununiei sosi.

Dar Dumnezeu care nu doarme, care veghează spre a putea da pe drept când şi când, fiecui după inima lui, mai blajină ori mai rea, nu a putut îngădui nelegiuirea împăratului Soare. I s-a arătat întâi în vis, într-un vis ameninţător, cumplit. În zadar! Şi văzând că zădamică îi fusese încercarea, când preotul silit de înspăimântare se pregătea.

Legende cosmogonice în faţa altarului să slujească cununia, a ridicat groaznică furtună, grămezi de pulbere orbitoare a făcut să intre pe geamurile sparte şi, în vreme ce toţi îşi fereau ochii, puterea lui nevăzută a răpit pe mireasă din faţa altarului; iar spre a nu o găsi nelegiutul frate, a aruncat-o în mările adânci, în mreană de aur schimbată.

Vaiete mari pornit-au, când s-a risipit furtuna şi pulberea; din pieptul rănit al strălucitului mire, plângeri de durere şi blesteme de mânie şi, văzând că toate în dam sunt, s-a hotărât să plece în lumile mari, în lumile largi, în lumile nesfârşite, să caute, să mai caute şi iar să caute pe logodnica-l furată.

Şi atât de mare îi era dorul şi graba, încât plecă îndată.

Şi o căută peste tot pământul şi tot pământul îl răscoli şi-l străbătu în lung şi-n larg, fără s-o găsească.

Atunci s-a gândit să o caute prin ceruri, căci poate pe acolo îi era ascuns îngerul pe care cu atâta drag îl dorea.

S-a ridicat.

Şi de cum se ridica mai sus pe bolta cerului albastru, capul de aur lumina mai puternic, mai tare şi mai minunat, neîntâlnind nici o piedică, lumina asupra lumii de jos, care uimită, înmărmurită, cădea în genunchi de spaimă, că vedea ce nu mai văzuse, de slavă către cel care le da lumina deschisă, largă, în locul celei slabe, jalnice şi negre ca amurgul.

Viaţa toată luă alt avânt, scuturată de negurile de odinioară, fără şovăire, de acum călcând cu ochii către lumină îndreptaţi, către lumină!

Totuşi, zădamic umbla Soarele, zadarnic se uita cu priviri cercetătoare pretutindeni. Nu vedea nimic.

Şi cu toate astea, cu atâta foc se uita, că încălzea în juru-l, că încălzea văzduhul, că încălzea tot.

Pe calea cerului, întâlni nu departe o locuinţă mică, dar curată, plină de flori vesele şi plină de verdeaţă, cu rouă pe toate; prin curte cu păsări care cântau pe întrecute, cu câini ce se gudurau, cu cai ce nechezau, toţi şi toate vioi, zburdalnici şi bucuroşi.

Aici era locuinţa Dimineţii.

Intră Soarele şi întrebă dacă nu cumva pe acolo găseşte-se dorita-i iubită.

Dimineaţa întrebă toate florile, întrebă verdeaţa, roua şi păsările şi dobitoacele. Nici una nu ştia.

Toţi abia se deşteptau din somnul odihnitor.

Du-te mai înainte, îl sfătui Dimineaţa, vei da de locuinţa fra-te-meu, Miezul-Zilei. Poate el ştie ceva.

Plânse Soarele cu nenumărate lacrimi şi, mulţumind de sfat, plecă înainte.

După mult umblet, ajunse la locuinţa Miezului-Zilei.

Nici aici nu avea nimeni ştire de Ileana Cosânzeana.

Toţi şi oameni şi dobitoace, munciseră până atunci, brăzdaseră pământul, semănaseră, seceraseră bucatele, le încărcaseră, le bătuseră sub jocul copitelor în ariile rotunde, le vânturaseră şi le făcuseră hrană şi nutreţ.

Acum le era să mai răsufle.

Nici unul nu-l dădu vreo ştire.

Plânse iar Soarele cu nenumărate lacrimi şi plecă să găsească mai departe, după sfatul Miezului-Zilei, locuinţa fratelui său mai mare, Amurgul.

Obosit şi fără curaj, ajunse la locuinţa lui.

În curte se perindau oamenii care soseau de la muncă, cu sudoarea curgându-le în borboane pe frunţi, cu mijloacele, cu braţele, cu picioarele prăpădite de osteneală, înaintea cărora ieşeau copii şi neveste, cu zâmbete, cu îmbrăţişări, cu lucrul ce sfârşiseră în cursul zilei.

Vitele soseau şi ele şi zburdau viţeii către ugerele încărcate ce se uşurau sub îmboldiri repezi şi lacome, în vreme ce mumele îi priveau cu blânzi ochi rumegând domol.

Şi nici aici nu află Soarele nimic despre Ileana.

Atunci, deoarece umblase prea mult, deoarece obosise peste.

Legende cosmogonice măsură, se rugă de Amurg să-l dea sălaş până a doua zi, când avea de gând să cerceteze adâncimea fără fund a mărilor. Şi Soarele se duse să se culce.

Dar în vremea când gândul ăsta trecuse prin mintea Soarelui, Dumnezeu, care-l şi ştiu şi care cu orice preţ voia ca pentru vecie să puie piedică nelegiuirii sale, întinse mâna de o vârî în valuri, apucă mreana de aur de unde se afla şi o repezi pe neţărmuirea albastrului ceresc.

Atunci, în noaptea care se lăsase ca o perdea neagră cu puterea-l întunecoasă peste domnia lumii, de cum se dusese să se odihnească Soarele, se ivi capul ei de argint, rotund, răspândind şi el lumină, lumină mai slabă, dar dulce, blândă, plină de farmec şi tainică.

Şi cei care iubeau şi cei care ştiau cânta şi aşeza vorbe frumoase unele lângă altele, unele după altele, ce ca şi un cântec sunt, se furişară atunci prin stufişuri, porniră pe cărări să cânte, să se îndrăgostească sub plina de farmec şi tainica ei lumină.

În jurul său, Ileana Cosânzeana, ce fu de-acum înainte Luna, găsi mii şi milioane şi iarăşi milioane de gămălii mici, strălucitoare, care fusese lacrimile pentru ea vărsate de ochii de aur ai Soarelui şi care sub lumina lui orbitoare nu se putuseră vădi şi care fură stelele ce o înconjurară din toate părţile, de ea nedespărţite, după cum pentru ea fuseseră vărsate.

Iar Dumnezeu mâhnit şi mânios le zvârli aste cuvinte:

Cu ochii să vă zăriţi, Dar să fiţi tot despărţiţi, Zi şi noapte plini de dor, Arşi de un foc nestingător, Veşnic să vă alungaţi, Cerul să cutreieraţi, Lumile să luminaţi.

Share on Twitter Share on Facebook