Povestea cu nefârtate

La începutul începuturilor, când nu era nici lumină, nici apă, nici pământ şi nici umbră de vietate, diavolul, care trăia pe atunci, era frate cu Dumnezeu şi locuiau amândoi în văzduh, pe un tron făcut din spumă.

Dumnezeu sta veşnic pe gânduri, pe când diavolul căsca şi se-ntin-dea toată ziua, neştiind cum să-şi treacă timpul. Într-una din zile, diavolul, amărât peste măsură, veni la Dumnezeu şi scărpinându-se după ureche, îi zise:

Frate, tu de când te-ai pomenit, tot gândeşti întruna, iar eu mor de urât pe lângă tine. Fă-mă şi pe mine să înţeleg o frântură măcar din gândurile tale!

Dumnezeu i-a răspuns atunci cu bunătate:

Nu eşti tu în stare să-mi pricepi gândurile, dar uite un fum din ele, să ai cu ce te juca.

Zicând aceasta, Dumnezeu a suflat, aşa cum sufli când vrei să abureşti geamul şi a dat afară o rotocoală mică de fum, care s-a făcut ca o gogonea ce creştea mereu. Diavolul s-a repezit atunci şi, sărind pe ea, a turtit-o şi a început s-o întindă ca pe o cocă, fugind de la un capăt la altul şi dându-se de-a berbeleacul. Cu cât fugea însă, cu atât şi bolta ceea de fum se lăţea, de nu-l mai puteai da de margini.

Iacă, ăsta să fie tronul nostru de-acum şi să se cheme cer.

O fi, Doamne, dar ştiu că eu am început să mă cam satur şi de jucăria asta şi am să te rog să-mi faci alta.

De ce crezi tu că de jucării mi-e mie acum?

Ba eu te rog să-mi faci, dacă vrei să scapi de mine.

Ba să mă laşi în pace!

Ba n-am să te las defel şi zicând astfel, începu să-l gâdile pe Dumnezeu, doar şi-o putea face tovarăş de joacă.

Ptiu, bată-te prăsania, nu vrei să te astâmperi?

Şi Dumnezeu îl scuipă pe diavol, dar scuipatul căzu jos. Diavolul s-a repezit să-l şteargă. Cum a tras, însă, cu laba, scuipatul a început să se întindă, până ce s-a făcut o apă adâncă, iar diavolul a căzut la fund cu ghearele înfipte în nisip.

Hm, că bine mi-o făcu frate-meu, dar şi eu am să i-o fac.

Şi ce-l veni juratului în gând, să ia nisip de-acolo, din fund şi să-l arunce lui Dumnezeu în ochi, ca să-l orbească. A luat un pumn zdravăn şi fugi spre mal. Până să ajungă, însă, nisipul s-a prelins printre gheare şi când s-a uitat el, nu mai avea numic în mână. A mai încercat de două ori, dar la fel i s-a întâmplat. Atunci l-a chemat Dumnezeu la el şi i-a spus:

Degeaba încerci să faci rău, că n-ai să izbândeşti, dar du-te şi încearcă să aduci în numele meu, căci m-am gândit să fac ceva, să-ţi fie şi ţie de folos.

Legende cosmogonice.

Diavolul a plecat capul ruşinat, s-a afundat din nou în apă şi a izbutit să aducă un pumn de nisip. Din nisipul ăsta Dumnezeu a făcut un aluat, pe care l-a întins cam cât un pârlog de pământ. Pe el a mai azvârlit apoi încă un pumn de nisip şi pământul s-a îmbrăcat, ca din senin, într-o pânză de verdeaţă şi de pomi atât de minunaţi, că juratul de diavol a rămas cu ochii holbaţi, neştiind ce să creadă.

Mare este puterea ta, frăţioare, zise diavolul, fugind de colo până colo, în iarbă.

Dar bucuria lui nu ţinu mult, căci după puţin timp, fruntea i se posomorî dintr-o dată, dorul de joacă i se stinse, iar în fundul sufletului său răsări ghimpele vrăjmăşiei: „De ce Dumnezeu să aibă atâta putere nemărginită şi eu, nu? De ce Dumnezeu să fie mai presus decât mine? De ce?”

Gândul acesta începu să-l chinuiască grozav: „Dumnezeu are acum cerul plin de slavă; are pământul încântător, cu podoaba de iarbă, de flori şi pomi, are apele limpezi şi eu nimic, nimic!”.

Cu cât gândea mai mult, cu atâta şi pizma se săpa mai adânc în sufletul lui. Da târcoale prin toate colţurile, privea frumuseţile pământului şi se trudea, cu mintea lui beteagă, să pătrundă puterea nebănuită a celui ce le făcuse, dar capul lui era prea neputincios să poată înţelege. În goliciunea sufletului său, nu rămânea decât un singur gând, o singură dorinţă: să aibă şi el ceva din cele ce făcuse Dumnezeu. „Ei bine, îşi zise el, voi cere şi de nu-mi va da, voi lua şi eu prin înşelăciune partea ce mi se cuvine; voi fura-o de va trebui, dar voi avea şi eu partea pe care singur să rămân stăpân”.

Tremurând de ciudă, se duse la Dumnezeu şi-l spuse:

Doamne, nu-ţi fie cu supărare, dar pământul ăsta pe care l-ai făcut, mie mi se cuvine, căci eu am adus nisipul din fundul apei.

Dumnezeu îl privi cu blândeţe, ghicindu-l mânia ce-l copleşea sufletul.

Nu, frăţioare, pământul ăsta e truda gândurilor mele, ca şi cerul pe care-l vezi, ca şi apele care murmură scăldate în razele aurii ale soarelui. Eu le-am făcut ca să te bucuri şi tu de ele, să sorbi şi tu din frumuseţea lor, căci frate îmi eşti; nu le-am făcut însă ca să-ţi încolţească vrăjmăşia în suflet.

Dar dacă-ţi sunt într-adevăr frate, de ce să nu-mi dai şi mie partea mea, pe care s-o pot îngriji cum îmi place mie? Gândurile tale sunt prea adânci, pentru ca să mai porţi şi-atâtea griji mărunte. Vreau să te ajut şi eu în munca ta, Doamne şi dacă frate mă socoteşti, atunci ascultă-mă, dă-mi pământul şi ai să vezi cu cât drag am să veghez asupra lui, dar dă-mi-l.

Dumnezeu, în sufletul căruia nu era nici o umbră de mărire deşartă, în bunătatea lui fără margini şi-n dragostea de frate, i-l dărui.

Mai mult încă, diavolul izbuti chiar să-l smulgă şi un zapis, prin care-l făcea stăpân în toată legea, pe tot pământul. Încornoratul atâta aşteptase, ca să se întărească bine, că unde începe să facă fel de fel de răutăţi, uitând cu totul de Dumnezeu. Bieţii oameni erau împinşi numai la păcate, de intraseră în fundul iadului de vii, iar diavolul tot mai tare îşi bătea joc de ei.

Abia acum văzu Dumnezeu care fusese scopul diavolului. Şi răbdă Sfântuleţul azi, răbdă mâine, răbdă poimâine, că doar îşi va mai veni Necuratul în minţi, dar degeaba. Încornoratul tot ce ştia făcea. Dumnezeu se cam luă pe gânduri, căci de şi răbdarea îşi are marginile ei. Se gândea Sfântuleţul, ce-l vinovată lumea să sufere atâta, pentru pofta unui încornorat şi s-a hotărât s-o scape din ghearele lui; dar vorba era cum s-o scape, căci Necuratul de câte ori îi zicea Dumnezeu ceva, scotea zapisul din chimir şi i-l arăta:

Avem noi înscris, ori ba? Păi dacă avem, înseamnă că sunt stăpân şi că sunt liber să fac ce vreau.

Puterea lui Dumnezeu e mare, însă; iar dacă iartă toate nelegiuirile câte se fac, apoi chiar şi când plăteşte, nu dă o dată cu ciomagul şi ştii aşa pe nesimţite, dar tot plăteşte; dacă nouă, oamenilor, ni se pare că rămân mulţi nedreptăţiţi, este pentru că nu băgăm noi de seamă. De nu pedepseşte azi, apoi mâine; cel care nu se îndreaptă, tot nu scapă. Aşa şi cu diavolul; l-a sfătuit, l-a mai dojenit, iar dacă a văzut şi-a văzut, s-a hotărât să-l dea răsplata ce i se cuvenea.

Legende cosmogonice.

Într-una din zile, numai ce chemă pe Sfântul Petre la el şi îi zise:

Petre, mari nelegiuiri a mai făcut „Nefrate-meu” ăsta pe pământ, că numai frate nu-mi poate fi!

Mari nelegiuiri, Doamne, mari de tot şi mă tot gândesc şi eu cum de l-ai putut răbda atâta amar de vreme.

Am tot crezut că se va cuminţi, Petre, dar văd că răutatea lui e fără de sfârşit; de asta te-am chemat, să scăpăm biata lume din ghearele spurcatului.

S-o scăpăm Doamne, dar cum, căci are la mână zapisul cela care ne tot izbeşte mereu.

Zapisul l-a luat prin linguşire şi prin înşelăciune, Petre şi cine înşeală, înşelăciune va fi pierderea lui. Ascultă-mă. Caută niscai zdrenţe prin podul cerului şi aşa îmbrăcat, du-te la el; fă-te că eşti om sărman şi că umbli să te bagi slugă. Dar nu cumva să dai ceva de bănuit, c-apoi totul e pierdut. Cată să-l fii pe plac, aşa ca să capete încredere în tine. De furat să nu-ncerci, căci îl poartă totdeauna în chimir, iar noaptea doarme cu chimirul încins. Stai însă până la vară şi atunci eu am să dau o căldură mare de tot. Diavolul o să meargă la gârlă şi-o să te ia şi pe tine. Când el o fi în fundul apei, eu am să dau deodată un ger, încât o să îngheţe apa de-un lat de mână şi el n-o să mai aibă loc nici cât gămălia acului ca să iasă. Tu să iei atunci chimirul şi să te sui în cer şi i-oi arăta eu cum se plătesc fărădelegile.

Aşa a făcut Sfântul Petre. S-a îmbrăcat cu nişte ţoale vechi, găsite într-un colţ al raiului, a coborât pe pământ, iar de aici fuga la împeliţatul de diavol. La poarta lui, doi încornăraţi, îmbrăcaţi în cămăşi de foc, făceau de pază.

Ce e cu tine, mă zdrenţurosule?

Apoi, domnişorilor draci, sunt un biet nevoiaş şi-aş vrea să mă bag slugă pe la cineva, dac-oi găsi. N-aţi şti cumva dumneavoastră pe vreunul care are nevoie?

Ba chiar stăpânu-meu are nevoie de o slugă, spuse unul din ei, dar vezi că lui îi place, ori să fii om, ori să nu mai fii.

De asta n-aveţi nici o grijă, domnişorilor. De nu i-a plăcea cum l-oi servi, poate să m-alunge ca pe-un câine.

Tura-vura l-au dus înaintea lui Scaraoţchi, care şedea tolănit pe-un tron de aur, păzit de şapte aghiotanţi cu săbiile scoase.

Cine te-a adus prin locurile astea, măi nepricopsitule?

Şi unde mi-l măsoară încornoratul de sus până în jos, de să-l bage în pământ, nu alta.

Sărut tălpile, Luminăţia voastră, iaca sărăcia şi nevoile m-au adus. Sunt un biet creştin fără de nici un căpătâi şi umblu să-mi găsesc un stăpân. Nu cer mai mult decât un codru de mămăligă şi-un locşor unde să-mi odihnesc oasele îmbătrânite.

Păi dacă aşa ţi-l povestea, să rămâi la mine, numai vrednic să fii. I-a dat Împeliţatul să mănânce şi l-a pus la lucru. Să-l fi văzut pe.

Sfântul Petre cu mânecile sumese, frecând cazanele cu zmoală, te-ai fi crucit de vrednicia lui. Diavolului îi plăcu mult şi încetul cu încetul începu să prindă încredere în el. Intrase Sfântuleţul pe sub pielea Tartorului, că ajunsese să nu mai facă nimic fără el. „Petre-n sus, Petre-n jos”; unde se ducea, unde se întorcea, Petre era nelipsit. Ba încă de la un timp, până şi sfatul i-l cerea.

În sfârşit, a sosit şi vara pe care Sfântul Petre o aştepta cu atâta nerăbdare. Şi dăduse Dumnezeu în vara aceea o căldură aşa de mare, că se pârlise iarba şi florile, iar frunzele pomilor se îngălbeniseră şi cădeau ca-n toamnă. Ardea tot pământul de parcă era un cuptor, că de-atunci a şi rămas numele de luna lui cuptor. Acu satana, de gras ce era, se topea osânza pe el, cum s-ar fi topit untura de porc pe foc. Sta toată ziulica ascuns într-o pivniţă şi într-o zi chemă pe Petre la el.

Ia ascultă, Petre, hai la gârlă să fac o baie, că uite, nu mai pot, mă topesc de-an picioarele.

Să mergem, stăpâne, dacă zici, dar în gândul lui: „să mergem, împeliţatule, că ţi s-a cam împlinit veleatul! Oi şti eu să mă plătesc de slugărnicia asta!”

Şi-a luat satana albituri de primeneală şi au plecat; diavolul înainte şi Petre după el. Cum au ajuns la gârlă, diavolul nici c-a mai aşteptat.

Legende cosmogonice şi s-a dezbrăcat. Şi-a pus chimirul peste albituri şi zdup, cu un scuipat lângă ele, pe urmă s-a aruncat în apă. Plutea satana ca o bucată de osânză, iar grăsimea de pe el se făcea cerculeţe în jurul lui. Apoi s-a dus la fund, în timp ce Sfântul Petre se tot gândea la el: „măi, fir-ar al dracului, dar ce-o mai fi şi cu scuipatul ăsta de-l aruncă aci satana!” Se uită pe întinsul apei; nici gând de îngheţ; apa curgea liniştită, îmbibată de osânza satanei. „Ei, îşi zise el, nu cumva să-şi fi uitat Dumnezeu vorba? Ia mai bine să încerc să-l fur eu zapisul frumuşel din chimir, cât stă Împieliţatul în fundul apei”. Se gândi puţin şi hop, puse mâna pe chimir.

Tartorul, însă, vezi, fusese cu scaun la cap, pasămite că scuipatul era fermecat, căci abia a pus Sfântul Petre mâna pe chimir şi numai ce-a ieşit, aşa ca din senin, o coţofană şi unde începu să strige de-ţi lua auzul:

Cât, cât, cât, cât, cât!

Dracul sări ca fript în sus şi-l prinse cu chimirul în mână.

Ce faci, Petre?

Ce să fac, stăpâne, luă vorba Sfântul Petre, ridicând şi ţoalele celelalte de jos. Uite, au fost puse prea lângă mal şi s-au stropit de apă, iar acuma vreau să le mut mai încoace.

Se încrezu diavolul şi se linişti, da Sfântul Petre: „Măi, a dracului coţofană, de unde mai ieşi şi asta? Să ştii că nimic nu fac. Dumnezeu nici gând n-are de-ngheţat şi de m-o prinde şi-a doua oară, nici că mai scap din ghearele satanei. Stai să şterg întâi scuipatul, că numai ăla e cu pricina” şi zicând aşa, îl şterse cu piciorul, apoi înşfăcă chimirul; coţofana dracului, însă, răsări ca din pământ şi începu să strige şi mai tare:

Cât, cât, cât, cât, cât!

Satana sări de data asta ca ars şi se uită bănuitor la Petre:

Ce tot faci, mă nemernicule? Dar şi Petre hoţ:

Aoleo, stăpâne, parcă fusei zăpăcit, că pusei ţoalele peste nişte mărăcini, gata să se umple de scai.

Dă-le la o parte, smintitule, orb ai fost? Pune-le încolo pe iarba ceea, aşa vezi şi iar se dete afund.

Dumnezeu, însă, nu doarme şi nici nu uită. Abia s-a zvârlit diavolul în apă şi odată, uite-aşa ca prin farmec, numai ce s-a făcut apa tot o spumă la suprafaţă şi cât ai clipi, a îngheţat tun de-un lat şi mai bine de palmă. Atât i-a trebuit Sfântului Petre, că a şi înhăţat chimirul cu totul şi să te păzeşti duluţă. S-a dus spre cer! Bietul diavol, dă-l încoace, dă-l încolo, doar va găsi vreo deschizătură, dar nici pic. Urla prin apă de gemea pământul de groază, dar ce-l folosea? A început atunci să iscodească printre peşti, poate că va şti vreunul vreo găurice pe unde ar putea ieşi, dar nu degeaba se zice: „să ai mintea unui peşte!” Nici unul nu i-a spus; numai afurisita de ştiucă vru să se arate ea mai căpoasă decât ceilalţi şi îi spuse:

Vezi şi tu pe unde e vreun fir de papură; rupe-l, trage-l înăuntru şi pe-aici ţi-l drumul!

Acolo s-a dus diavolul şi s-a pus pe lucru. A ros întâi firul de papură sub apă, apoi l-a tras în jos pe cel de deasupra apei. Şi-a făcut un locşor şi fuga după el. Zbura Sfântuleţul cât putea, dar nici diavolul nu se lăsa şi tocmai când Sfântul Petre s-a apucat cu mâinile de toartele cerului, hop şi diavolul se agăţă cu ghearele de talpa piciorului. Până aci, însă, i-au mers nelegiuirile lui. Dumnezeu întinse mâna şi-l trase pe Sfântul Petre înăuntru, iar diavolul rămase doar cu o halcă de carne din talpa lui Sfântul Petre în mână şi de atunci a rămas omul cu scoabă la picior.

Un tunet prelung răbufni deodată, că se cutremură cerul: pământul vui groaznic şi se despică în două; soarele se-ntunecă la faţă, iar mânia Domnului se revărsă asupra Necuratului.

Până acum mi-ai fost frate, izbucni Dumnezeu. Ai făcut toate nelegiuirile de pe lumea asta; ai nesocotit cuvântul meu, ca şi cum eu n-aş fi fost nimic pentru tine. Ei bine, de azi „Nefrate” să-mi rămâi! Şi pentru că, în prostia ta, ai căutat, cu sufletul tău spurcat, să te înalţi mai presus decât mine, de adâncul adâncurilor să ai parte. LuLegende cosmogonice mina zilei să n-o mai vezi în viaţa ta şi să trăieşti acolo ca o lighioană ce eşti. Aripile să-ţi cadă şi-n locul lor să-ţi crească coarne şi coadă. Aşa ai vrut-o şi aşa să fie în vecii vecilor! Atât a fost!

Un trăsnet îl azvârli pe diavol tocmai în fundul întunecat al pământului, care apoi se închise, de nu se mai auzi nici geamăt.

Blestemul Domnului se împlinise!

De-atunci şi până astăzi şi cât o mai fi lumea, acolo în întunericul gheenei va rămâne. Pentru că atât cât trăise, nu făcuse decât rele şi azi e socotit ca un îndrumător de răutăţi.

De-atunci frăţia dintre el şi Dumnezeu s-a desfăcut, iar oamenii i-au pus numele de „Nefârtate” sau „Nefârtache”.

Tot atunci a blestemat Dumnezeu şi pe ştiucă, de-a rămas aşa sfrijită şi pocită cum este azi; iar carnea ei este fără nici un gust, ca iasca.

Share on Twitter Share on Facebook