Sabia, soarele, legea

După ce s-au culcat oamenii, Dumnezeu s-a apucat să facă Soarele. A scăpărat o dată cu cremenea în piatra cea scumpă, dar nu l-a putut face; a ieşit o sabie. A scăpărat a doua oară şi s-a făcut o grămăjoară ca o jemnă mică, rotundă. Dumnezeu a suflat duh sfânt şi s-a făcut Soarele, mare şi luminos, mai mare decât pământul nostru şi l-a dat degrabă sub pământ.

Când a socotit Dumnezeu, a sculat oamenii; acuma era mai multă lumină. Se uită toţi cu mirare în toate părţile; zorile roşeau cerul, întunericul din ce în ce mai tare se ştergea şi ziua albă acoperea pământul întreg. Oamenii se uitau plini de bucurie unii la alţii, dar erau aşa de zgâriaţi şi loviţi!

Iată că într-un loc, pe cer, o strălucire mai mare se arată, iar de sub pământ să ridică pe-ncetul ceva rotund, strălucitor din cale-afară, încât le lua vederile privindu-l; era Sfântul Soare; răsărea! De spaimă şi de bucurie mare, au căzut toţi cu faţa la pământ. Diavolul, de unde era, s-a şters şi el degrabă pe ochi:

Ptiu, da asta ce-l?! Vine fuga la Dumnezeu să-l întrebe ce-l acela.

E Soarele, zice Dumnezeu, care va lumina de acum înainte lumea!

După ce s-au săturat îndeajuns de privit, Dumnezeu s-a înturnat la oameni şi le-a spus:

Vedeţi, v-am făcut să fie frumos pe lume şi să vă fie vouă bine. Acesta este Soarele care vă va da lumină şi căldură. De acu, cât va fi lumea, aşa are să fie, dacă vă veţi purta bine şi mă veţi asculta pe mine, adică pe Dumnezeu; dacă-ţi ţine poruncile cum vi le voi da eu şi-ţi şti a cinsti zilele. (Oamenii cei doi dintâi, cât au dormit, au uitat că zilele sunt copiii lor). Aceasta e duminica, zice Dumnezeu, e sărbătoare, să o cinstiţi şi să o ţineţi, să nu lucraţi. Aceasta e luni şi celelalte ne sunt pentru lucru şi vor mai fi şi alte sărbători, să le ţineţi şi să le cinstiţi, că veţi avea bine pe lume şi noroc.