Sfântul Ilie Pălie

Diavolul după ce a făcut cu Dumnezeu lumea, i-a spus lui Dumnezeu:

Tu ai norod, oameni, dar eu sunt singur.

Dumnezeu l-a dus la apă şi i-a arătat cum să moaie mâna şi să stropească, să-şi facă draci. El a făcut aşa de mulţi, că nu încăpeau.

De-amu, zice el lui Dumnezeu, avem să ne batem, avem să ţinem bătaie amândoi.

Ne-om bate.

Dar sfinţi încă nu avea Dumnezeu, căci încă nu se dăduse nimeni la muncă. A chemat tot norodul şi le-a spus că cineva trebuie de bunăvoie să se arunce în mare, pentru ca să fie sfânt, să se poată lupta cu diavolul, căci altfel cu toţii sunt pierduţi.

Care e mai urât din voi să se arunce, a zis Dumnezeu. Oamenii nu se dau, toţi ziceau că-s frumoşi. Iată că vine o trăsură cu patru cai, cu-n boier. Era Sfântul Ilie; şi întreabă, ce stau oamenii toţi adunaţi? Dumnezeu îi spune.

Mă arunc eu, zice Ilie, cu trăsură, cu cai, cu tot.

Şi a poruncit la vizitiu să lege ochii la cai. Vizitiul după ce a legat, zice:

Eu de dumneata nu mă las, dacă te arunci dumneata, mă arunc şi eu!

S-au aruncat în mare şi Dumnezeu a dat să se facă înaintea lor drum până în cer; nu s-au înecat. Şi i-a dat lui Sfântul Ilie sabia şi tunul şi când a pornit asupra diavolilor, pe toţi i-a omorât. Unii au rămas în cer de atunci, spânzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele în sus; de aceea se zice că nu e bine să te uiţi când cade vreo stea din cer, căci stelele acelea sunt diavolii cei spânzuraţi, cad pe pământ.

Apoi Sfântul Ilie i-a luat diavolului coroana, căci avea o coroană tare frumoasă şi avea douăzeci şi patru de aripi, dar i le-a tăiat cu sabia.

Când fulgeră în cer, Sfântul Ilie dă cu sabia, iar când tună, atunci Pălie, vizitiul lui, arde cu tunul. De atunci întruna sunt la un loc.