Sfârşitul pământului

Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pământul, dar el, îngrozit de răutăţile câte le vede pe pământ şi sătul de acelaşi drum veşnic, vrea să fugă şi să scape de vederea pământului. Aşa, cum umblă el de-a curmezişul peste pământ, de la răsărit spre asfinţit, îşi tot schimbă drumul şi fuge cu răsărirea când spre miazăzi, când spre miazănoapte, cu gând că va putea ajunge odată să facă sfârşit pământului şi el să stea să se odihnească pe cer şi să nu mai aibă de înconjurat pământul. Iar sfârşitul pământului va fi atunci când soarele va ajunge să răsară de la asfinţit şi să asfinţescă la răsărit, adică tocmai invers de cum e astăzi.

Dar Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta şi de aceea a pus străjer la miazănoapte pe Sân-Nicoară şi la miazăzi pe Sân-Toader ca să ţie calea soarelui şi să-l abată din cale.

Şi cică primăvara ajunge soarele în fuga lui pe la Sân-Toader şi atunci ia cu el nouă babe rele şi aduce ploi şi ninsori şi prăpădenie de vreme rea, că doară-doară va scăpa nevăzut de Sân-Toader pe o vreme ca aceea. Şi mai-mai să-l scape Sân-Toader, căci soarele apucă să fugă înainte; dar atunci Sân-Toader, cu nouă cai ai săi, se ia după soare şi-l fugăreşte şi aleargă să-l prindă. Şi fuge după soare treisprezece săptămâni şi abia îl ajunge acolo departe-departe spre miazăzi. Şi cum îl ajunge, îl şi întoarce de la miazăzi la răsărit.

Şi se întoarce soarele şi merge-merge spre răsărit, dar când ajunge la locul lui cel orânduit de Dumnezeu, nu se astâmpără, ci fuge înainte spre miazănoapte, că doară va putea fugi de pe cealaltă parte. Şi atunci îi iese în cale Sân-Nicoară şi-l prinde şi-l trimite îndărăt. Şi soarele iarăşi face ce a făcut şi tot aşa o păţeşte întruna cu Sân-Toader şi cu Sân-Nicoară.

Dar odată şi odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sân-Toader, dar de Sân-Nicoară tot o să scape, că Sân-Toader e tânăr şi are cai; dar Sân-Nicoară n-are cai şi e bătrân.