Stâlpii pământului

Dintru început, pământul nu era împănat cu tot felul de dealuri şi munţi ca-n ziua de astăzi, nici nu avea atâtea văi şi văgăune, câte are acuma; ci el era neted ca faţa mesei, adică numai un şes, încotro te înturnai şi te uitai cu ochii. Şi acest şes foarte întins plutea pe deasupra apei, care se află dedesuptul pământului, întocmai după cum pluteşte o scândură pe un lac. Iar apa plutea, după cum pluteşte ea şi acuma în văzduh şi văzduhul, la rândul lui, sta în puterea lui Dumnezeu, cum stă şi-n timpul de faţă.

Văzând însă Dumnezeu de la un timp că pământul e cu mult mai greu decât apa pe care pluteşte şi că într-o bună dimineaţă foarte lesne ar putea să se prăbuşească şi să se cufunde în adâncurile acesteia, a făcut patru stâlpi sau furci de foc şi cu stâlpii sau furcile acestea l-a sprijinit apoi pe dedesupt, ca să nu se prăbuşească.

Necuratul însă, care a voit să-l încerce şi să-l piardă pre Dumnezeu, când a făcut acesta pământul şi care, neputându-l atunci îneca, căuta necontenit cum s-ar putea în alt chip oarecare mântui de dânsul, văzându-l că a sprijinit pământul, s-a făcut foc şi pară de mânie şi pe loc s-a şi apucat să roadă stâlpii sau furcile pământului, anume ca acesta să nu poată pluti mai mult, ci să se prăbuşească şi să se cufunde în apă şi, dimpreună cu dânsul, să se prăbuşească nu numai lumea, ci şi Dumnezeu care a făcut-o.

Dar degeaba i-a fost toată munca, căci pe când isprăvea un stâlp.

Legende cosmogonice sau o furcă de ros, da fuga la alta şi până s-o roadă pe aceea, cea roasă creştea iarăşi la loc. Şi aşa roade el necontenit şi astăzi, de colo până colo, fară de nici un folos.

La Paşti însă, când vede ouă roşii la creştini, se prosteşte şi mai tare. Atunci îşi pierde tot cumpătul.

Iar când isprăveşte câte-o furcă de-a pământului de ros, atunci tot pământul se cutremură.

Dar aceea ce n-a putut face Necuratul, duce-s-ar pe pustii, au făcut peştii pământului. Adică aceştia au ros unul dintre cei patru stâlpi. De aceea zic o seamă de oameni că pământul nu stă pe patru, ci numai pe trei stâlpi.

Când a picat stâlpul acela, atunci s-a prăbuşit şi s-a cufundat o bucată de pământ în apă şi de atunci s-a făcut în partea aceea o mare foarte mare, care stă şi astăzi.

Fiind însă pământul foarte greu, capetele de deasupra ale stâlpilor, care au rămas neroşi, au intrat în pământ şi au împins coaja acestuia în sus şi aşa s-au făcut apoi dealurile şi munţii.

Când mănâncă oamenii de frupt în zile de post, atunci peştii pământului se supără pe dânşii şi de aceea se apucă ei şi-n timpul de faţă de ros stâlpii pământului, care înseamnă cele patru posturi de peste an, dându-le prin aceasta de cunoscut, că posturile sunt rânduite de Dumnezeu, ca ei să le postească, nu însă să se-nfrupte sau chiar să mănânce de frupt în decursul lor. Iar când prind peştii a roade la stâlpii pământului, atunci pământul se cutremură şi se mişcă. Insă el nu se mişcă, nici nu se zdruncină pretutindeni, ci numai în acea parte unde stă pe stâlpi, adică la munţi.

O seamă de oameni însă cred şi spun că fiind lumea de un timp încoace foarte stricată şi păcătoasă, mâncând de frupt nu numai miercurea şi vinerea de peste an, ci mai peste tot anul, de aceea şi peştii pământului au mai ros încă doi stâlpi şi acuma stă pământul numai pe un singur stâlp, pentru că cei mai mulţi oameni postesc numai postul cel mare. Iar când nu vor posti nici acest post, atunci are să se piardă lumea.

Share on Twitter Share on Facebook