Stele logostele

Departe, la răsăritul soarelui, au locaşul Sfânta Luni şi Sfânta Vineri, la asfinţitul soarelui, Sfânta Marţi şi Sfânta Miercuri, iar la miazăzi, Sfânta Joi şi Sfânta Duminică. Iar la miazănoapte, locuieşte singură, fără soaţă, Sâmbăta şi ea nu-l sfântă, ca tovarăşele ei şi e străină între ele, căci toate celelalte sunt surori.

Şi e greu să găseşti locaşurile sfintelor babe; şi rar s-a întâmplat s-ajungă pe la ele vreun Făt-Frumos cu stea în frunte.

Dar cică toate şase, afară de Sâmbătă, au câte o stea în cer şi steaua fiecăreia stă tocmai deasupra locaşului. Dar cine să ştie care li-e steaua! Că dacă le-ai şti-o, te-ai duce tot cu ochii la ea şi ai nimeri la locaşul sfintei.

Din vreme în vreme, când vrea Dumnezeu să mai pedepsească lumea, atunci arată ori o stea ori alta, dintre cele şase stele ale sfintelor babe, că vezi, babele ştiu gândul lui Dumnezeu şi cam au suflet bun, dau de ştire creştinilor.

Şi nu s-arată oricare din ele, ci numai una.

Când e să fie cutremur de lume, ruptură de pământ şi scufundare de munţi, s-arată stea galbenă şi asta e a Sfintei Luni; la holeră şi boale s-arată steaua Sfintei Marţi; la vărsare de sânge şi la cumplire de războaie s-arată steaua Sfintei Miercuri. Steaua Sfintei Joi s-arată când e să fie potop şi ploaie cu trăsnete; a Sfintei Vineri, când o să fie înmulţire de fiare sălbatice, cât să intre prin sate, iar a Sfintei Duminici s-arată la foamete.

Şi cică mai e şi a şaptea stea, care ar fi fost să fie a Sâmbetei, dar a rămas să fie a Maicii Domnului. Şi când se va arăta steaua asta, va fi sfârşitul lumii. Şi aceste şapte stele poartă crugul cerului şi se numesc stele logostele.