Zilele Dochiei

Cică trăia odată o babă, care avea oi şi capre multe. Cu ele se mângâia, cu ele se hrănea. Dar rea şi hapsână ca dânsa nu mai văzu pământul de când îi el. Iată că trecu luna lui Faur şi veni Mărţişor. Dochia nu-şi afla loc, îi ardeau călcâiele de dorinţă să plece cu oile la munte. A luat şi s-a pornit: „Bâr, oiţă, ţa, căpriţă!” La o poală de munte îi ieşi în cale Vântul de primăvară şi-l spuse:

        — Devreme, Dochio, devreme! Are să te îngheţe Mărţişor!

Să-ţi tacă gura! Nu mă tem de Mărţişor, că-l fac un ghemuşor. Bine. Merge baba cu turma. Ajunge-n inima munţilor. Da Mărţişor din urmă. Şi când dă o ploiţă bunicică, i se îngrelează cojocul deasupra şi Dochia ce să facă? Hai să-l arunce, că mai avea vreo unsprezece. Şi ploicica cea călduţă ţinu mult. Baba a aruncat toate cojoacele. Acum Mărţişor slobozi un îngheţ, de a înţepenit apa în iazuri şi mustul în copaci. Baba, udă până la piele, a îngheţat cu turmă cu tot. Şi de atunci primele douăsprezece zile ale lui martie se numesc în popor „zilele Dochiei”.