Căpriana

Unde-l amu satul Căpriana, înainte vreme era o poiană. Ştefan cel Mare, trecând odată pe aici şi-a adăpat calul şi a stat să se odihnească. Şezând aşa, a văzut o căprioară. Cineva a dat s-o împuşte, dar el l-a oprit. Pe urmă s-a dat mai la o parte şi a început să privească. Din pădure au ieşit mai multe căprioare. Lui Ştefan cel Mare i-a plăcut locul cela şi a hotărât să facă o mănăstire, iar satul din jur a fost numit Căprioara. Cu vremea s-a prefăcut în Căpriana.

Unii mai spun cum că Ştefan cel Mare ar fi împuşcat el singur căpriţa ceea şi de atâta satul a fost numit Căprioara.

Într-o vreme, când se bătea Ştefan cel Mare cu turcii prin codrii Moldovei, i-au călcat turcii oastea şi el s-a dus la o babă care avea şapte feciori. Toţi erau acasă. El i-a spus:

—  Dă-mi aceşti şapte feciori mie, că vin turcii în Moldova.

—  Ai tăi sunt, a spus baba.

I-a luat şi s-a dus cu dânşii. Au început a lupta cu turcii şi i-au izgonit din Moldova. După ce i-au izgonit, au mers la poposit în direcţia Căprienii, atunci nu era Căpriana. Şi au poposit ei acolo şi au tras cu săgeata şi domnitorul a zis:

Unde a cădea săgeata, să se facă o mănăstire, să fie ca amintire despre lupta aceasta, cum i-am izgonit eu cu cei şapte feciori ai babei din codrii Moldovei pe turci.

Când a dat săgeata în sus, săgeata a venit în jos şi a nimerit drept într-o căprioară sălbatică şi a omorât-o. Ştefan atunci a zis:

—  Aici să se facă o mănăstire şi să se numească Căpriana. Şi aşa s-a făcut.