Mănăstirea Argeşului
Peste Muntenia a domnit odată Neagoe Basarab. Acestui domn îi plăcea foarte mult să ridice la biserici şi la mânăstiri. El plănui să clădească pe malul frumos al Argeşului o mânăstire cum nu se mai afla alta.
Neagoe tocmi la lucru pe cei mai iscusiţi lucrători de pe atunci, pe vestitul meşter Manole cu alţi nouă tovarăşi ai săi. El le făgădui averi mari şi ranguri înalte, dacă îi vor înălţa o mânăstire frumoasă cum nu mai era alta; dacă nu, îi ameninţă să-l zidească de vii, chiar în temelii.
Meşterii se apucară de lucru. Ce să vază însă ei? Zidul ce făceau ziua se dărâma noaptea. Azi aşa, mâine aşa, vreo patru zile lucrară în zadar. Domnul, văzând că zidul nu sporeşte, se încrunta la ei şi-l ameninţa să-l pună de vii chiar în temelii. Cel mai întristat dintre toţi era meşterul Manole. El îşi frângea mâinile, neştiind ce să facă.
Într-o zi, adormind, el visă că zidul se va surpa tot mereu, dacă nu vor zidi pe cea dintâi soţie sau soră care va veni a doua zi să le aducă de mâncare. Povestind acest vis tovarăşilor săi, toţi se jurară să facă ceea ce le spunea visul, adică să zidească în zid pe cea dintâi soţioară sau surioară care se va ivi între ei a doua zi, în zori.
A doua zi, Manole se urcă sus pe schele să privescă care soţie se vede. Când, vai! Ce zări? Soţia lui venea încărcată cu de-ale mâncării. Bietul Manole începu să plângă şi, căzând în genunchi, se rugă astfel:
Dă, Doamne, pe lume,
O ploaie cu spume,
Mândra să-mi oprească;
S-o oprească-n vale,
S-o-ntoarcă din cale”.
Şi, miracol! O ploaie căzu din norii negri şi grei, de se umplură drumurile de apă. Dar soţia lui Manole nu s-a întors din drum. Ea venea mereu. Manole s-a rugat cu foc, din nou, să sufle un vânt puternic, ca să-l întoarcă soţia din drum.
Şi, din nou miracol! S-a stârnit un vânt aşa de puternic, încât smulgea copacii din rădăcini. Pe soţia lui Manole însă nu o putu întoarce. Ea ajunse cea dintâi la clădire.
Meşterul Manole, plin de durere, îi ieşi înainte, o sărută şi o duse pe zid. Prefăcându-se că glumeşte, el îi zise:
Stăi, mândruţa mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim.
Şi să te zidim!”
La început, dânsa se încrezu. Când însă a văzut că zidul se ridică pe lângă ea, începu să plângă şi să se roage:
Manole, Manole,
Meştere Manole,
Zidul rău mă strânge,
Trupuşoru-mi frânge!”
Manole însă ofta şi zidea mereu. Peste puţin, soţia lui nu se mai vedea. Numai din zid se auzeau cuvintele:
Manole, Manole,
Meştere Manole,
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!”
De acum înainte, zidul nu se mai surpa. Meşterii au putut să isprăvească măreaţa mănăstire. Neagoe-Vodă, auzind că mănăstirea s-a isprăvit, a venit s-o vadă şi să se închine în ea. Când a văzut falniLegende populare româneşti ca zidire, i-a întrebat pe meşteri dacă ar putea construi o mănăstire mult mai frumoasă ca aceea. Meşterii, ca să se mândrească, i-au răspuns astfel, de pe acoperiş:
Ca noi meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Alţii nici că sunt
Pe acest pământ.
Află că noi ştim
Oricând să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire;
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă!”
Neagoe a rămas atunci pe gânduri şi, ca să nu mai fie altă mănăstire mai frumoasă ca aceea, a hotărât să-l piarză pe meşteri. A poruncit să se ridice schelele şi scările, ca meşterii să fie lăsaţi sus, pe acoperiş, să putrezească de vii. Aceştia îşi făcură aripi din şindrilă şi cu ele s-au lansat de sus. Dar aripile nu le-au folosit la nimic, fiindcă cum cădeau, mureau pe loc.
Pe locul unde a căzut Manole a ieşit un izvor cu apa sărată, ca lacrimile.
