Curtea domnească din Cotnari

În vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Cotnari era târg în toată legea. Numele lui zice că i se trage de la vorba: Cot n-are, adică n-are cot de cotit vasele; că pe atunci vinul se măsura cu hârgăul şi de la vorba hârgău zice că se trage numele târgului Hârlău.

Aici, la Cotnari, avea Ştefan-Vodă curţi domneşti, înconjurate de o gospodărie mare şi frumoasă; că Ştefan-Vodă era gospodar în toată regula şi era dornic să vadă în ţara lui numai sate mari şi bogate, grădini de pomi, dealuri cu podgorii, iazuri cu peşti, munţi plini de fel de fel de vite de soi şi frumoase. Deaceea dăruia mereu pământ şi făcea mereu răzăşi pe oamenii viteji şi cinstiţi, ca să trăiască din belşug şi să-l pomenească veac de veac c-a fost cu priinţă asupra lor.

El avea podgorie pe dealul Mândrului, de la vale de biserica săsească şi Ştefan-Vodă zice c-ar fi răsădit întâi şi întâi vie în Cotnari. Dar podgoria domnească nu era tocmai soi, aşa că dealul Mândrului nu-l da vie mândră şi nici vin bun. Erau alţi cotnăreni care aveau vie cu poamă întrales şi făceau vinuri bune, mai dihai ca vodă; cum era via lui Zlaciu şi a altor podgoreni.

Ştefan cel Mare nu s-a lăsat să fie de râsul podgorenilor, ci s-a apucat ş-a adus nişte poamă ungurească, de soi bun, că nu se mai afla aşa soi de poamă bună în toată ţara Moldovei.

Unii spun că a adus-o de la Sfântul Munte şi iată cum; Ştefan cel Mare, în tinereţea lui, a învăţat la Ţarigrad meşteşugul turcesc de a se război şi acolo s-a împrietenit cu nişte călugări de la mănăstirea Zugravului, din Sfântul Munte.

După ce s-a făcut el domn, le-a trimis el călugărilor de la Sfântul Munte, în mai multe rânduri, o mulţime de bani şi călugării, auzind că via lui Ştefan-Vodă de la Cotnari nu-l tocmai soi, i-au dăruit din partea lor vreo cinci mii de butuci aleşi din viile cele mai vestite, în ciubere, cu pământul de pe loc şi aşa i-a trimis în Moldova.

Ştefan-Vodă a primit darul cu multă bucurie şi a pus de i-a răsădit cum a ştiut mai bine, ş-a dat Dumnezeu de s-au prins şi s-au ridicat nişte viţe lungi şi butucoase şi cu nişte struguri mari, cu bobiţele maşcate şi la gust erau sălcii ca merele hultuite în răchită. Mustul era tot sălciu şi aşa era până la un an, de-acolea, după ce se-nvechea se făcea de-o bunătate straşnică, încât nu se mai găsea vin de potriva lui în toată Ţara Moldovei, da’ nici în ţările megieşe cu ţara noastră. Vinul din podgoria domnească de la Cotnari era căutat amarnic şi era floare ospeţilor domneşti şi boiereşti.

Oricine cerca să răsădească cârlige din via lui vodă, nu izbutea defel, că nu-l pria locul; pentru că în podgoria domnească fiecare butuc avea pământ din locul de unde a fost adusă via.

Pe când petrecea Ştefan cel Mare la Cotnari, mai pe toţi gospodarii de primprejur i-a făcut răzeşi şi le-a dat de toate cu îndestulare, ca să trăiască mulţumiţi. Le-a dat celor din satul Domneştii-Mari, care făceau felurite slujbe la curte, de hăituit la vânători, cu căratul pâinilor şi lemnelor la curtea domnească; de aceea se şi chemau oamenii domneşti, iar satul s-a numit Domneşti şi cu vremea ş-a schimbat numele în Dumeşti.

Gospodarilor din satul Gropniţa, tot Ştefan cel Mare le-a dat pământ, că aveau ş-aiştea slujbe la curtea domnească. Unul Ciohoda-riu, din Gropniţa, îngrijea de încălţările domneşti şi din viţa lui sunt urmaşi şi-n ziua de astăzi.

Pe dealul din partea de răsărit a satului Scobinţi din comuna Ba-deni, Ştefan cel Mare a avut altă curte domnească.