Povestea Iaşului

Mai demult, pe când pe unde e Iaşul acum erau numai codri şi câmpuri şi nici zare de case, trăia un cioban vestit pe locurile acelea şi-l chema Dediu.

Dediu ciobanul avea douăsprezece stâne; fiecare stână era cu câte două mii de oi. Într-o zi, iaca vine pe acolo şi domnul Ţării Moldovei, călare, cu oameni de ai săi. Vede domnul atâtea stâne şi întreabă pe un cioban: „Ale cui sunt?”. Ciobanul răspunde: „Sunt ale lui Dediu”. Văzând domnul atâtea dealuri frumoase, s-a gândit că ar fi un minunat loc pentru vreun târg domnesc. Şi porunceşte ciobanului ca să cheme pe Dediu până la dânsul. Se duce ciobanul şi-l spune porunca. Dar Dediu face:

Du-te şi spune domnului să vie el la mine, dacă are treabă! Ciobanul a adus acest răspuns. Domnul îl mai trimite o dată: „Să vină numaidecât”. Dediu răspunde tot aşa: „Dacă are treabă, n-are decât să vină la coliba mea”.

Aşa şi a treia oară. Ce să facă domnul? Vine călare până la Dediu. Ii zice de departe:

—  De ce n-asculţi porunca domnului tău, căci el stăpâneşte Ţara Moldovei şi trebuie să i te supui?!

Apoi de ce nu mi-au spus aşa şi cei pe care i-ai trimis către mine? Răspunse Dediu din colibă.

—  Ieşi până afară să vorbim ceva! strigă domnul.

—  Nu ies! Strigă şi Dediu.

—  Ieşi!

—  Nu ies!

—  Să vezi tu că ai să ieşi! strigă domnul supărat şi gata să scoată sabia.

Ba de-acuma am să ies! strigă Dediu, care era o dată voinic, nu de două ori; şi aşa erau toţi ciobanii lui.

Apoi Ieşi să se numească târgul pe care vreau să-l întemeiez aici! Strigă domnitorul.

Şi Ieşi a rămas numele lui până azi.

Acuma, domnul s-a dus acasă şi l-a chemat pe Dediu. Vine el. Domnul îl întreabă:

—  Bine, Dediule, cum se face că toţi ai tăi sunt aşa de zdraveni şi voinici şi tari la virtute?

—  Îndată ai să vezi, Măria ta, zise Dediu.

La masă, domnitorului i-au adus douăsprezece feluri de mâncare. Dediu mânca numai mămăligă caldă cu brânză grasă şi bună.

—  Mănâncă împreună cu mine! Zise domnul.

—  Nu, Măria ta! Strigă Dediu.

—  De ce?

—  Ca să fiu voinic.

—  Ce fel?

—  Iacă, zise Dediu, eu oi lua douăsprezece linguri din astea douăsprezece feluri de mâncare de-a Măriei tale şi le-oi pune într-o sticlă; pe urmă oi lua şi o bucată de mămăligă fierbinte, de a mea şi oi pune într-însa oleacă de brânză. Trei zile să lăsăm şi mâncarea Măriei tale şi mâncarea mea, ici, după sobă. Şi om vedea.

Pune el aşa, douăsprezece linguri din cele douăsprezece feluri de mâncare, într-o sticlă; astupă sticla şi o pune după sobă. Apoi ia puţină brânză de oi şi o pune într-un dărab ¹⁵ de mămăligă fierbinte şi face un urs ¹⁶ zdravăn şi-l zvârle după sobă.

Când, la trei zile, ce să vezi?! În sticlă, mâncările miroseau, de trebuia să fugi cât colo; iar ursul lui Dediu era acum mai bun, căci înăuntru brânza se făcuse unt.

—  Ei, Măria ta, acum vezi de ce suntem noi mai voinici? Că nouă nu ne ghiorăie maţele în pântece de nici un fel de mâncare de felul acestora.

—  Să trăieşti, Dediule! Strigă domnul. Te văd că eşti un om cuminte. Haide, te prinzi cu mine cumătru?

—  Mă prind şi cu noroc să-l dea Dumnezeu! Zise Dediu.

La cumătrie, Dediu a adus o poală de galbeni şi a dăruit 50 de mioare oacheşe de-un ochi şi 50 de mioare oacheşe de amândoi ochii şi 50 de berbeci frumoşi, ciuţi de amândouă coarnele. Aşa au botezat ei târgul Ieşului!