Orheiul-Vechi

Cetatea nu numai că intra în hotarele Ţării Moldovei, dar într-o vreme a fost un oraş mare.

În uriaşa văgăună, cuprinsă de un cot al Răutului, se înălţa un castel cu ziduri crenelate. În interior se găseau şi ateliere de meseriaşi, care făceau cărămizi, olane, obiecte de ceramică şi de bronz. Mulţi duşmani au încercat să ieie cetatea, dar apărătorii i-au respins. Oraşul a fost asediat de turci. Hoardele lor dădeau năvală mereu la întăriturile cetăţii, apărătorii, însă, le ţineau piept dârz şi cu bărbăţie.

Cetatea a căzut fiindcă s-a aflat în ea un trădător. Fiul pârcălabului din cetate, fiind îndrăgostit de Mărioara, logodnica unui oştean viteaz, pe nume Andrei, a hotărât să pună stăpânire pe fată, mergând pe calea mârşăviei.

În cea de-a treizeci şi una noapte s-a învăluit cerul de o năframă neagră. Fiul pârcălabului s-a furişat din cetate, a trecut Răutul şi a venit la cortul paşalei turceşti de i-a căzut la picioare şi i-a vândut planul său diavolesc pentru a fi cucerită cetatea.

Către dimineaţă turcii s-au făcut a-şi ridica oastea spre a se retrage.

Suferind de sete, plăieşii s-au repezit spre râu după apă. Atunci ienicerii călări s-au năpustit asupra lor din ascunzişuri, i-au măcelărit şi astfel a căzut Orheiul-Vechi.

Dar nici aşa n-a putut cuceri dragostea fetei fiul pârcălabului. Turcii l-au răsplătit în felul lor: i-au turnat pe gât aur topit atâta, cât le ceruse el pentru trădare.

Oraşul a fost prefăcut în ruine. Orheienii, care au scăpat cu viaţă, s-au ascuns în codru şi şi-au făcut sălaş în altă parte, nu unde fusese vechea cetate.