Întemeierea Sucevii

Se zice că în vechime, pe locurile unde se află astăzi oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime, erau numai păduri cât vedeai cu ochii.

Puteai merge cu săpăturile ori încorto ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai unde şi unde câte de-un păstor care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poieni.

Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atât pentru dânşii cât şi pentru turmele lor.

Într-o vară însă, fiind secetă foarte mare, toate apele prin împrejurime secară şi toată păşunea, nu numai cea de pe costişe şi dealuri, ci şi cea de pe văi se uscase.

Văzând păstorii că seceta nu mai încetează şi temându-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete şi de foame, se retraseră cu dânsele de la şes, în sus spre codru.

Dar când se apropiară de codru şi deteră să intre într-însul, nu ştiură singuri ce să facă: să intre, ori să nu intre? Ar fi intrat, se temeau că nu vor afla destule poieni, unde să-şi pască oile. Să rămână la poalele acestuia, era peste putinţă, căci păşunea, câtă mai rămăsese neatinsă de arşiţa soarelui, se sfârşise.

Deci ce era să-nceapă şi să facă? Unul spunea una, altul alta, dar nimeni nu ghicea cum şi în ce chip ar putea să iasă mai degrabă şi mai bine la capăt.

În urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire şi cumpănire, zise unul dintre dânşii, care era mai bătrân, mai ajuns de cap şi mai păţit:

Ce să mai întindem atâta vorbă? Nu ştiţi că vorba multă e sărăcia omului? Să meargă câţiva inşi dintre noi, care îs mai tineri şi mai voinici, să caute în toate părţile, doară dau peste nişte câmpuri sau poieni ce n-au fost încă cu desăvârşire dogorâte şi pârlite de arşiţa soarelui şi cum vor afla în vreun loc destulă păşune, să se întoarcă înapoi şi să ne deie de ştire!

Cum rosti bătrânul cuvintele acestea, cinci inşi dintre dânşii, care erau mai voinici şi mai inimoşi, adică care n-aveau frică de nimic, ci se jucau cu lupii ca şi cu nişte căţei şi se trânteau cu urşii pe-ntrecute, nu stătură mult pe gânduri, ci, luându-şi fiecare bota sa cea ciobănescă în mână, se şi porniră la drum.

Şi apucând unii în dreapta, alţii în stânga, merseră încotro îi duseră ochii şi picioarele, doară dau mai degrabă peste păşunea dorită.

Iată însă că într-un târziu, unul dintre dânşii care a mers, acuma cât timp va fi mers, se trezeşte deodată că pădurea prin care a fost apucat începe a se rări şi poieni drăgălaşe, acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă până la brâu şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decât altele, i se deschid înaintea ochilor.

Păstorul, cum dete cu ochii de poienile acelea, bucuria lui! Să fi prins pe Dumnezeu de-un picior şi nu i-ar fi părut aşa de bine! Deci prinse îndată a căuta în dreapta şi-n stânga, ori de nu se află şi apă printr-însele. Şi umblând el aşa încolo şincoace, cât timp va fi umblat, dă deodată peste o apă mare, care curgea alene la vale.

Era Suceava.

Mai merge el după aceasta cât mai merge şi dă apoi de-o pădure mare şi deasă de arini, care se-ntindea pe malul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă, vede o poiană ca aceea de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la dânsa.

Şi cum vede el poiana, nu poate răbda de-a nu se apropia de apă şi-a cerca să treacă de cealaltă parte.

Dar iată că tocmai când dete peste un vad şi voi să-l cerce cât e de adânc şi ori de-l va putea trece, ies partu oameni din pădurea cea de arini şi se îndreaptă spre dânsul.

Erau cei patru păstori de care s-a fost despărţit, scurt timp după ce au plecat să caute păşune.

Apropiindu-se cei patru inşi de dânsul, ei spuseră că pe culmea unui deal, care se află în mijlocul pădurii celei de arini, este un sihastru şi trecând ei pe acolo, sihastrul i-a miruit pe tuspatru, cu mir în frunte.

Auzind aceasta, soţul lor îi rugă să-l ducă la sihastrul acela, ca să-l miruiască şi pe dânsul.

Cei patru inşi nu se puseră de pricină, ci, după ce văzură şi ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stânga Sucevii şi cercară vadul acesteia, ca să vadă cât e de adânc, se întoarseră îndărăt şi se porniră cu toţii în sus spre sihastru.

Sihastrul, care locuia într-un arbore gros şi scorburos de pe vârful dealului, cum îi zări de departe că vin spre dânsul, le ieşi înainte, merse cu dânşii până lângă arborele în care locuia, mirui şi pe noul-venit şi-apoi mai stând de vorbă cu dânşii şi învăţându-l încă vreo câteva rugăciuni, îi îndemnă să vină în toate zilele la dânsul, căci el îi va învăţa şi alte rugăciuni.

Păstorii îi mulţumiră din toată inima pentru primirea cea părintească, cât şi pentru învăţăturile cele bune şi făgăduindu-l că în scurt timp iarăşi vor veni la dânsul, se-ntoarseră îndărăt de unde s-au pornit.

Ajungând la tovarăşii lor, care i-au fost trimis ca să caute păşune, le istorisiră din fir-în-păr toate celea ce le-au aflat şi le-au văzut pe unde au umblat. Iar după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gânduri ce să-nceapă şi să facă, ci, luându-şi fiecare turma sa, se porniră cu toţii la drum, spre locuinţa sihastrului şi cum ajunseră la starea locului, se aşezară pentru totdeauna în apropierea acestuia.

Cu timpul mai veniră şi alţi păstori, din alte părţi şi aceia asemenea îşi făcură colibe pe lângă locuinţa sihastrului.

În urmă veniră şi muntenii de la munte, cu căpitanul lor în frunte şi după ce se aşezară şi aceştia în apropierea sihastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea dinspre miazăzi şi care se desparte de cel dintâi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele în care a locuit sihastrul, făcură o biserică de lemn. Şi fiindcă sihastrul murise înainte de ridicarea bisericii acesteia, deaceea tăiară şi aşezară ei şi arborele, în care a locuit acesta, într-însa.

Şi aşa, cu timpul, ridicându-se din ce în ce tot mai multe case şi alte clădiri, atât împrejurul cetăţii cât şi a bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări şi-a dispărea, iară în locul lor a se întemeia oraşul de astăzi, Suceava.

La vreo câteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cât, destul atâta că venind căpcăunii, care aveau numai câte un ochi în frunte, asupra Sucevei, nu numai că bătură şi prădară pe locuitorii acesteia, ci-l deteră totodată şi foc, de arseră mai toate casele dintr-însa, dimpreună cu biserica cea de lemn, iar cetatea o dărâmară.

Dar bine-a zis cine-a zis că „apa trece, pietrele rămân!”

Venit-au căpcăunii şi tătarii şi alţii şi multe daune şi supărări au făcut bieţilor români. Dar cum veniră, aşa se şi întoarseră. Apa s-a scurs şi pietrele au rămas! Românii, ce scăpară teferi din mâinile lor, adunându-se din nou la un loc, îşi făcură alte case, cu mult mai mari şi mai frumoase de cum erau cele de mai-nainte.

Mai târziu şi anume după ce şi-au ales românii pe Iuga-Vodă de domnitor, puse acesta ca să se ridice pe locul unde a fost mai-nainte biserica cea de lemn altă biserică, cu mult mai mare şi mai frumoasă şi nu din lemn, ca cea dintâi, ci din piatră şi cărămidă. Şi de-atunci şi până în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma e mai toată ruinată şi pustie, s-a numit şi se numeşte biserica Mirăuţului sau simplu Mirăuţ.

Tot pe timpul lui Iuga-Vodă, se zice că s-a început şi restaurarea cetăţii, care a fost mai-nainte dărâmată de căpcăuni.

Fiind însă despărţită de biserica Mirăuţului prin pârâul care, venind spre Areni şi trecând pe lângă dealul Tătăraşi, se revarsă în Suceava, neputând din pricina aceasta nimeni trece când ar fi voit şi cum ar fi voit, de la dânsa la biserică şi de la biserică la dânsa, deaceea Iuga-Vodă le-a împreunat pe amândouă prin un pod umblător, făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a altora, din gumă.

Şi-acuma ori de câte ori voia, nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintâi domnitor român ce-a locuit în această cetate, ci şi urmaşii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuţului ca să se închine, slobozeau podul, iară după ce se închinau şi se întorceau acasă, trăgeau podul în urma lor.

Un alt pod, făcut de asemenea din piei de bivol, duce de la cetate spre miazănoapte-apus, adică spre bisericuţa de astăzi a Sfântului Ioan Botezătorul, care s-a zidit cu mult mai târziu în grădina curţii domneşti.

Şi acest pod încă se slobozea numai atunci când avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altmintrelea, sta mai totdeauna ridicat, cu deosebire noaptea, precum şi atunci când se apropia vreun duşman de cetate şi voia să intre cu puterea înăuntru.

Şi aşa s-a întemeiat oraşul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor români, fala şi podoaba Moldovei!