Legenda mănăstirii Putna

Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Sihastru. Ii zicea lumea sihastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu, pentru a face bine oamenilor rătăciţi prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica.

Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Viţeului, Ştefan şi cu un argat de-al său. El a fost dovedit de duşmani şi căta amu loc de odihnă. Şi s-a aşezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el aşa, iacă vede o lumină în fereastră la sihastru, căci atunci el îşi făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi.

Ajunşi acolo, Ştefan bate în uşă.

—  Cine-i acolo? Întreabă Daniil.

—  Om bun, răspunde Ştefan.

—  Dacă e om bun, să intre! Ei intrară înăuntru.

—  Ce-ai păţit de-ai venit şi pe la mine? Necăjit şi amărât cum era, nu zise nimic.

Eu ştiu ce-l cu tine. De mă asculţi ce ţi-oi spune eu, să ştii că dovedeşti păgânătatea! Altminterea e rău!

—  Jur pe feciorul meu că ţi-oi asculta toate poruncile!

—  Atunci pune urechea la piciorul meu stâng! Ce auzi?

—  Ce s-aud? Numai plânsete şi jăluiri.

—  Bine zici! Acestea, Ştefane, să ştii că-s jăluirile ţării! Pune amu urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi?

—  Amu aud cântece frumoase.

—  Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire!

—  Dar unde cântă? Întrebă Ştefan.

—  Ştii unde, Ştefane?! Iacă acolo acel deal, suie mâini dis-de-dimineaţă pe el şi trage cu arcul, iar unde o să găseşti săgeata înfiptă, să ştii că de acolo s-aude cântând!

—  Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem!

—  Bine, dar eu, Ştefane, nu mănânc nimic. De unde să-ţi pot da ceva?

—  Caută, părinte, că nu ne mai putem ţine pe picioare de flămânzi! Caută Daniil în toate părţile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu şi lui Ştefan o bucăţică şi argatului şi-l mai rămase şi lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse.

După ce au terminat ei ospăţul, s-au culcat amândoi în chilie, iar sihastrul a rămas afară ca să-l păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la uşă:

—  Scoală, Ştefane şi du-te!

Ei se sculară pe-ndată şi se suiră sus pe deal. Scoate Ştefan arcul şi trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată ei mer-seră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se duse Ştefan noaptea la Volovăţ şi ia biserica de-acolo şi până-n ziuă o aduce aici. Tot până în ziuă o şi propteşte. Insă nici nu o propteşte bine, când iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ştefan când a dus biserica, iar acum au venit să-l prindă. Ştefan, văzând aceasta, intră în biserică şi se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape.

Ascultându-l ruga, dădu o ceaţă grea de nu vedeai la un pas. Amu turcii se zăpăciseră şi începuse a se omorî între ei. Se bătură ei aşa pân-la amiază, că nu mai rămase de ei decât doi ofiţeri care, de frică ca Ştefan să nu-l ucidă, o luară la fugă. Pierind cu toţii, cerul începuse să se lumineze. Ştefan, bucuros, merse la Suceava şi aduse meşteri ca să zidească o mănăstire mândră.