Povestea Vrancei

Demult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Românească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armata turcească care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul Moldovei.

Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani faţă cu oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi.

Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.

Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor.

După atâta umblătură prin codri, nimeri, prin asfinţitul soarelui, la o casă de pe dumbrava Bârseştilor.

Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă, pe prispa casei.

—  Bună ziua, bătrânico, zise voievodul, descălecând şi legând calul de ţâţâna porţii.

—  Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunde blând bătrâna, care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este.

—  Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea!

Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle.

Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica, cum se afla şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit.

Il privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar numai mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să tulbure cineva liniştea.

Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-l pieptul de viteaz.

Îndată îşi dădu cu ideia că nu poate fi altul decât Ştefan-Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi.

Fără să mai stea pe gânduri, porni în fugă până la stâna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan-Vodă singur, să se mângâie cu somnul.

Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-l ca să plece cât mai curând şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară.

De cuvânt, feciorii babei, toţi şapte, se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumând pe văi şi dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvei.

Dimineaţa, când baba îşi văzuse feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan-Vodă şi, voioasă, îi zise:

Măria ta, nu fii întristat! Scris este că un aşa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgână!

Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat când văzu curgând din toate părţile cete de voinici înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de abia răsărit.

Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno şi cine i-a adunat aşa?

Sunt plăieşii Vrancei, Măria ta şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit asară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-l am şi, uite, până dimineaţă ţi-au strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă.

Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă:

Aista-l Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavăl şi cu Nistor. Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-l dau Măriei tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi, cu voia lui Dumnezeu şoimanul, vei scoate pe duşmani din ţară.

Voievodul, înveselit acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi întorcân-du-se către babă îi zise:

—  Dar cum te numeşti, bătrâno?

—  Tudora Vrâncioaia.

—  Să trăieşti, mătuşă Tudora şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi.

Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi, străbătând codrii la vale, izbiră în coastă pe vrăjmaşi.

Toţi s-au luptat voiniceşte. Ştefan-Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrăncioaiei care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tidvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroşind pământul.

Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-l din ţară afară.

Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei şapte feciori ai Vrăncioaiei şi le zise:

—  Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplată domnească.

—  Iată, voi sunteţi şapte fraţi, iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, ponoare şi tot ce se află acolo! Întoarceţi-vă dar înapoi în codrii voştri şi să-l stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam! Iar mamei voastre duceţi-l multă sănătate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâmtoare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă.

Le făcu ocolniţă* pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrăncioaiei ajunseră stăpânii munţilor Vrancei, de la Trotuş până în valea Bască, a Buzăului.

Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârsăşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti etc.

        * Ocolniţă hartă indicând hotarul moşiei.