Băiatul care suge sângele mamei

Se zice că o strănepoată de a lui Cain ar fi avut mai mulţi copii, care de care mai răi, mai neînţelegători şi mai neascultători. Când cineva îi mâna după un lucru, ei aduceau în batjocură altul, aşa încât nu era modru ca omul să se poată folosi de ei.

Mama lor, care nu era alta decât o pajură învăpăiată şi răutăcioasă, ziua şi noaptea nu făcea altceva, doar că blestema, suduia şi bătea, de-ţi era mai mare scârba când o vedeai.

Copilul cel mai mic, care era pârjol, pârjol de blestemat şi neastâmpărat, aflând odată pe mama sa în duhuri rele, s-a luat la ceartă cu dânsa, de suna nu un sat, ci un cap de ţară, de-ţi era mai mare groaza să-l asculţi. Mai pe urmă, ajunseră chiar şi la păruială.

Mama însă, voinică cum era, nu se prea lăsa. La urmă însă, muşcând-o băiatul de gât, i-a supt tot sângele, până când a murit.

Mama, trăgând pe moarte, l-a blestemat ca neam de neamul lui nimic să nu se aleagă şi viţă de viţă de a lui să umple lumea, dar între oameni să nu aibă loc, decât numai în borţile lemnelor găunoase. Din om ce e, neam din neam de al lui să se prefacă în muşte cu ghimpi veninoşi, iar sângele ei, numai în venin să se prefacă, în trupul lui şi al urmaşilor lui.

El, auzind blestemul mamei sale, a alergat înspre codru şi pe cât alerga mai tare şi mai repede, pe atâta i se părea că se face mai uşor şi mai mic, până ce în urmă s-a trezit într-o dimineaţă într-un bondar cu trupul galben, căruia oamenii îi zic viespe.