Basm

Un împărat, într-o vreme avea o barză şi o privighetoare, care umblau nedespărţite. O dată pe zi, împăratul le trimitea la plimbare, dar cu ordinul să se întoarcă în amurg.

Într-o zi, ce făcură, ce dreseră, căci mirându-se după una, după alta, le apucă noaptea şi ce şi cum se socotiră, rămaseră să petreacă noaptea până în dimineaţa, într-o pădure.

Ei, surioară, zise barza către privighetoare, noi rămăseserăm astă-seară în pădure; nu facem un lucru?

Ce lucru să facem?

Să băgăm de seamă şi câte cântece vom auzi, să le învăţăm pe toate.

Bine, a zis privighetoarea, învaţă tu acum seara, căci eu mor de somn şi când îţi va veni somnul, cheamă-mă, nu cumva învăţ şi eu vreun cântec?

Seara strălucea pretutindeni, încât se vedea, că şi acul să-ţi fi căzut jos, îl găseai.

Îndată ce închise ochii privighetoarea, începură broaştele „orăc, orăc, beacaca, beacaca”, îţi asurzeau urechile de vâjiire şi de strigăt.

Da biata barză, să audă vreun alt cântec, peste putinţă! Şi chiar dacă cânta vreo altă pasăre, vocea ei se îneca în urletul şi strigătul asurzitor al broaştelor, ce se auzea neîncetat.

Şi aşa cât păzi barza, n-auzi alt cântec afară de „beacaca, beacaca.” şi deoarece nu o atrăgea, nici nu-l învaţă bine. Barza plictisită, înspre miezul nopţii, începu somnul să-l vie în jurul său.

Scoală, soro, îi zicea privighetoarei, căci neamul broaştelor m-asurzi. Albi noaptea şi nu învăţai nimic. Poate că tu să fii mai norocoasă.

N-apucă să adoarmă barza şi îndată ce se sculă privighetoarea, broaştele amuţiră.

Pe de cealaltă parte, păsările începură una câte una să se deştepte şi să înceapă să cânte. Şi cam ce fel de cântare, veţi zice? Să-ţi rămână mintea la dânsele. Şi începu o pasăre de aici, cealaltă de acolo, ha şi pe vocea cea subţire, ha şi pe vocea cea mai ridicată.

Aceasta s-o înalţe, aceea s-o taie, încât învăţă, învăţă privighetoarea, de nu mai avea unde să bage atâtea cântece.

Îndată ce se făcu ziuă pe deplin, voioasa privighetoare ca ziua cea albă:

Scoală, îi grăieşte tovarăşei sale, căci a ajuns ziua la prânz! Când ajunseră la palat, barza începu a zice:

Beaca, beaca, încât nu-ţi venea să-ţi întorci măcar capul s-asculţi. Când a început şi privighetoarea cu vocea ei, ziceai:

Ce se face? Dă-mi, Doamne, încă două urechi să ascult!

Şi zi-l-o şi zi-l-o privighetoarea, în fel de fel de melodii; palatul tot se strânsese acolo să asculte, de zicea:

Ce mai voce!

Berzei îi era multă ruşine. Privighetoarea nici cât unghia sa şi să cânte aşa de frumos, iar dânsa cât un vultur şi să nu cânte deloc.

Din ziua aceea, barza se jură că oriunde va vedea o broască, vie să nu o lase. De asta ea le prigoneşte aşa de mult.

Şi de asta privighetoarea poate să îmlădieze vocea cum pofteşte, de zici: „Cântă regina păsărilor”.