Ciocârlanul

E vorba tot de când a fost trimis Sfântu Petru pe pământ, ca să vadă în ce chip mai merg treburile.

După ce colindase Sfântul pământul, de la o margine la alta, după ce văzuse lucruri şi mai bune şi mai rele, se întorcea trudit spre rai. Cum mergea el aşa încet şi gândind la veştile ce are de dus celui Prea-înalt, iată şi pe ciocârlan că-l iese în cale şi începe a-l ţopăi prin faţă.

Degeaba nu venise el în calea trimisului lui Dumnezeu, că şi începu să se plângă de câte şi mai câte; ba că ciocârlia poate să zboare mai sus ca el, ba că piţigoiul are penele mai frumoase ca ale lui, ba că el n-are nici o podoabă şi câte altele. Sfântul Petru nu-l lua nimic în seamă şi-şi vedea de drum. Nemulţumiri de astea mai auzise el multe. Dar ciocârlanul mereu sărea pe dinaintea Sfântului, când la dreapta, când la stânga, încurcându-l drumul. Atunci Sfântul Petru, supărat, se repede să-l dea o urecheală bună. Insă n-a nimerit Sfântul urechile ciocârlanului, ci, din grabă, l-a apucat de chică şi l-a zgâlţâit aşa oleacă, cum îi stă frumos celui obraznic.

Mâna Sfântului însă, sfântă era, că în locul de unde a apucat, au rămas penele zburlite în sus. Şi tot atunci Sfântul a spus:

Poftim, de acum ai podoabă. Aşa să-ţi rămână penele de pe cap, moţ. Aceasta, ca semn al obrăzniciei tale.

Era îmbufnat bietul ciocârlan de păpara ce a luat de la Sfântul, dar s-a ales cu ceva, că de atunci a rămas şi el cu o podoabă, moţul de pe cap, prin care se deosebeşte de multe alte păsări.