Cioara

Pe vremea când Sfânta Duminică trăia pe pământ, multă vreme trebuie să mai fie şi de atunci, a avut nevoie de o servitoare, ca să-l îngrijească casa. Căutând ea servitoare încoace şi încolo, a găsit una. Cum se întâmplă însă, ca tocmai servitoarea Sfintei să fie ţigancă. Sfânta Duminică n-a ţinut seama de asta, ci numai treabă voia să-l facă. Dar ţiganca, cum îi ţiganca, bună de gură şi nu cu tragere de inimă la lucru, ori de câte ori întreba Sfânta: „Ai făcut cutare treabă?”, ea răspundea în fundul gâtlejului: „Da, da, da, da!”

Azi aşa, mâine aşa, Sfânta Duminică se alegea cu întrebatul, ţiganca cu „Da, da da, da,” iar lucrurile nu se prea făceau cum trebuie.

Într-o zi, Sfânta Duminică, înainte de a pleca la biserică, îi spune servitoarei ca să-l facă mâncare şi s-o potrivească aşa de bine, ca atunci când se va întoarce ea de la biserică, să fie mâncarea gata, dar nici prea caldă, nici prea rece.

Zis şi făcut. Se duse Sfânta Duminică la biserică şi când se întoarse, întrebă de la uşă:

Gata mâncarea? Făcutu-o-ai cum ţi-am zis? Servitoarea de colo, se umflă cu răspunsul:

Da, da, da da!

Sfânta Duminică, bucuroasă, ia lingura cea mare, ca să guste mâncarea. Cum era flămândă, înghiţi ciorba toată din lingură, dar vai! Mâncarea ardea grozav şi într-atât se necăji Sfânta de arsura ce a suferit, că o blestemă cu foc pe ţigancă:

Piei din faţa mea, slugă rea şi mincinoasă! Pentru această neascultare şi minciună, să te prefaci în pasăre urâtă şi alungată de lume!

Şi îndată se prefăcu ţiganca în cioară, cu pene negre-cenuşii cum este şi acum. Insă ea, chiar aşa cioară, cum era, tot mai încerca să răspundă stăpânei cu răspunsul ei de totdeauna, dar în loc de: „da, da, da, da,” nu putu zice decât: „cra, cra, cra, cra!” şi cu astfel de glas a rămas cioara până în ziua de azi.