Vrăbile trăiesc mult

Demult, demult, cine ştie când va mai fi fost şi aceea, a răsărit în mijlocul unei păduri un stejărel, care începu a creşte pe-ncetişorul şi a privi cu dragoste la ceilalţi stejari de toată mâna, care se aflau în jurul său.

Iată însă că, nu mult după ce a răsărit stejărelul acesta, vine o vrabie şi se aşază pe dândsul, măcar că avea unde se aşeza şi-n alt loc, că pădurea era destul de mare.

Stejărelul, văzând această obrăznicie din partea vrabiei, se mânie foc pe dânsa şi-l zise:

Măi vrabie! Nu vezi tu că eu abia acuma de vro câteva zile am răsărit, nu vezi cât sunt de tânăr, de crud şi de slab, n-ai avut tu nicăieri în alt loc unde te aşeza, decât pe mine? Nu e destulă pădure împrejurul meu? Ia du-te de-aici şi aşază-te pe alt copac, căci doar pădurea e destul de mare şi de largă, ai unde şedea cât îţi va plăcea.

Vrabia, simţindu-se foarte atinsă prin cuvintele acestea ale stejarului, răspunse zicând:

Iată că mă duc, cum zici tu, dar voi veni la tine când vei fi pe patul morţii şi atunci va trebui să-mi dai seama pentru toate cuvintele tale de astăzi!

Bine! Bine! Răspunse stejărelul, du-te şi mai degrabă să nu vii, decât numai atunci, când voi fi eu pe patul morţii, precum ai zis!

Vrabia a zburat şi s-a dus. Dar mult a trebuit ea să aştepte până la moartea stejărelului, căci fiecare stejar trăieşte nouă sute de ani şi anume trei sute de ani creşte neîntrerupt, trei sute de ani stă locului şi se odihneşte, iară de la şase sute de ani înainte, prin trei sute începe a da înapoi, a-l putrezi inima de la rădăcină, a se găuri pe dinăuntru, a se usca aşa, că atunci când ajunge de nouă sute de ani, se risipeşte cu totul.

Şi vrabia noastră a trebuit să aştepte până ce stejărelul pe care s-a pus ea, când acesta a fost tânăr, a ajuns de nouă sute de ani.

Când a ajuns acuma stejărelul de nouă sute de ani, s-a dus vrabia la dânsul şi i-a zis:

Ţi-aduci aminte când erai tânăr şi m-am aşezat pe tine, cum m-ai batjocorit degeaba, degebuţa? Tu ai cugetat atunci că dacă te vei face mare, vei trăi cât lumea şi ca tine nu va mai fi altul! Dar iată că acum te-ai risipit şi eu mă scald în colbul tău! Tu din mare ce-ai fost, te-ai făcut iarăşi mic, iară eu tot trăiesc şi tot aşa sunt, cum am fost şi atuncea!

Aşa a zis vrabia şi, după ce s-a scăldat în cenuşa stejarului, zbură şi se tot duse.

De-atunci, de când s-a întâmplat aceasta, vrăbiile, dacă nici oamenii, nici mâţele şi nici ulii nu le prind şi le omoară, trăiesc mai mult decât orişicare altă pasăre,. Trăiesc cu sutele de ani, de unde se vede apoi că vine şi zicala cea foarte răspândită printre români:

Vrabia e pui,

Dar dracul ştie de cându-l!

Care se zice despre oamenii cei mici de statură, însă mari de ani. Şi vrăbiile, când sunt foarte bătrâne, capătă pene albe, însă forma lor tot de vrabie rămâne.