Corbul

Corbul cel negru, n-a fost de la început atât de urât. Penele lui erau de culoare alb-gălbui şi glasul îi era mai frumos; ba se zice că chiar putea cânta. Numai o nesocotinţă a lui a făcut ca să-şi piardă şi glasul şi culoarea mândră a penelor.

Când Domnul nostru Isus Hristos era răstignit pe cruce şi îndura chinuri groaznice, rândunica se învârtea împrejurul lui şi fâlfâia uşor din aripi, ca să facă vânt şi astfel să-l mai uşureze chinurile. Nu tot aşa a făcut corbul. El se rotea pe deasupra şi îşi schimonosea glasul prin croncăneli urâte. Credea el că prin aceasta arată Mântuitorului că e trist şi amărât, de nelegiuirea oamenilor.

Domnul Isus, îndurerat de păcatele grele ale celor care l-au răstignit şi supărat că nici corbul nu-l lasă să moară în linişte, a suspinat adânc şi l-a blestemat pe corb. S-a făcut atunci întuneric mare. Pământul s-a cutremurat şi izvoarele au secat. Biserica s-a crăpat în două şi spaimă mare a cuprins pe oameni. Corbul a căzut ameţit în fundul unei văi adânci. Când cutremurul a încetat şi s-a făcut iarăşi lumină, s-a deşteptat şi corbul, dar în loc de alb-gălbui cum era înainte, se văzu negru cum îi păcura. Speriat, zbură pe vârful unui copac înalt. Mirat peste măsură şi întristat amar, când se văzu cu aşa podoabă întunecoasă, vru să dea drumul la un cântec de durere. Nu mică îi fu spaima şi de data aceasta, când băgă de seamă, că în loc de a cânta, nu poate decât să scoată nişte croncăneli răguşite. Abia atunci îşi dădu seama bietul corb de blestemul ce căzuse peste el.

Aşa s-a întâmplat, că de la acea nesocotinţă a lui, a rămas corbul până azi cu pene negre şi cu croncănit urât, care aduce aminte tot de moarte.