Ciocârlia

Amu, cică era odată un împărat şi o împărăreasă. Ei se bucurau de toate bunătăţile de pe lume, numai copii nu aveau. Şi le era tare rea inima, că poate să fie omul cât de bogat, dacă n-are cine-l moşteni batâr numele, degeaba mai trăieşte pe lume; că averile-s trecătoare, dar numele cel bun rămâne.

A cercat ea, împărăteasa, fel şi chip să facă copii, dar nici c-a putut face.

Într-o zi au făcut împăratul şi împărăteasa un praznic mare să aibă pe ceea lume, că dacă n-ai copii, şezi cu ţărâna în gură şi nu-ţi dă nimenea de pomană măcar o lingură de apă. La petrecerea ceea s-a strâns lume de pe lume şi au venit mulţime de femei cu copii mici în braţe. Şi toate se bucurau şi se uitau cu drag la îngeraşii lor, numai împărăteasa şedea de-o parte şi ofta, că ea nu ştia dragostea de mamă şi bucuria casei celui care are copii la masă. Şi a întrebat şi ea pe toată lumea: ce să facă, să aibă şi ea copii, că-l arde inima, că nu-l şi ea mamă.

Într-o noapte a visat împărăteasa, c-a venit la ea o babă şi i-a zis:

Bucură-te, mărită împărăteasă, că împăratul împăraţilor a poruncit să ai şi Măria ta un copil!

În bucuria cea mare s-a trezit şi a dus vestea asta şi împăratului. Da să nu se bucure omul de tot, când dă norocul peste el, că tot suişul are şi coborâş şi după bucurie vine şi scârbă şi jălanie.

Peste nouă luni de la visul acesta, împărăteasa naşte o copilă mândră şi frumoasă, de nu mai era alta ca dânsa nici în Lună, nici în Soare. Şi a trântit împăratul o cumătrie de s-a bucurat împărăţia. Şi nu le era acum casa pustie şi tăcută, ci numai veselie şi voie bună, de socoteai dumneata că-l rai în casa ceea, nu alta!

Şi creştea copila văzând cu ochii! Cât cresc de-ale noastre într-un an, ea creştea într-o zi. Şi aşa era de mândră şi frumoasă, de şi Soarele stătea de se uita la ea, că (vedeţi), cât umblase el prin lume, aşa minune nu mai văzuse. Da şi fetei îi era drag sfântul Soare; că, oricât stătea pe afară, numai la el se uita.

Şi azi aşa, mâine aşa, numai ce s-a îndrăgostit copila în Soare. Şi cum a crescut fata mare, numai ce-l trăsneşte într-o zi în cap: spune împărătesei, că-l este drag Soarele şi că vrea să se ducă la el acasă. Iaca ce poznă-l trecu fetei prin cap, de le venea părinţilor să înnebunească de scârbă şi să apuce câmpii. Zău aşa! Bune-l când are omul copii cuminţi, nu de cei ce umblă cu gândurile după Lună şi Soare!

S-au cercat ei, împărăteasa şi împăratul, să-l scoată nebuneala din cap, da unde a fost chip? A început fata a se usca de pe picioare, de socoteai că se prăpădeşte. Numai într-un plâns o ducea şi numai într-un văicărit şi ziua şi noaptea.

Şi văzând inima de părinţi că li se prăpădeşte odorul, o învoi să pornească la casa Soarelui.

Ş-a mers fata, ş-a mers drum lung, prin păduri, prin codri, peste văi, prin munţi şi peste munţi şi a ajuns la o apă mare. Din apă a ieşit o fată frumoasă, care s-a îndrăgit de ea. Fata ceea i-a făcut un pod mare peste apa ceea şi a trecut dincolo. Şi iar a mers fata cale lungă şi pe un câmp a dat de o babă, care păştea nişte gâşte. Baba întreabă unde se duce şi ea îi spune gândul. Babei, fiindu-l milă de frumuseţea ei care se irosea pe drumuri, a fermecat-o şi a suit-o în înaltul cerului şi, cât ai coace un ou, a ajuns înaintea curţilor sfântului Soare.

Mama sfântului Soare a ieşit înaintea fetei, mânioasă, a întrebat-o, ce caută.

Caut pe dragul meu, pe sfântul Soare, că de multă vreme de dorul şi dragul lui am pornit de acasă şi mulţumesc că l-am găsit.

Mama sfântului Soare s-a supărat şi mai tare pe ea şi a blestemat-o, înainte de a o vedea fecioru-său, să se prefacă într-o păsărică.

Fata se prefăcu în ciocârlie şi de atunci hojma ia drumul către soare, ca să-l găsească şi nu mai ajunge la el.

Când ciocârlia pleacă de jos spre soare, îi tare chefoasă, dar când o ajunge blestemul mamei soarelui, porneşte supărată pe pământ şi tăcută, se ascunde în nişte tufe.