Legenda cucului

Erau odată doi fraţi rămaşi de mici fără tată şi fără mamă. Pe unul îl chema Ion şi pe altul Cucu.

Şi de la o vreme, dacă au văzut că nu au cu ce să trăiască, au plecat şi ei în lume, doar or găsi un trai mai bun. Şi au mers ei cale lungă, o zi întreagă. Când să treacă printr-o pădure, iaca le iese înainte un lup. Băieţii se speriară şi au luat-o la fugă, săracii, care încorto au văzut cu ochii: Ion într-o parte şi Cucu într-alta.

Pe înnoptate, Ion s-a potolit din fugă şi a început să-şi caute fratele. Du-te încoace, du-te-ncolo, cată-l spre răsărit, spre apus, degeaba! Cucu nicăieri. Şi a început Ion să plângă cu lacrimi şi să-l strige cu glas aşa de plângător, că ar fi mişcat şi pietrele: „Cucu! Cucu! Cucu! Cucu!”.

Şi a cutreierat el o săptămână de zile drumurile, câmpiile, munţii şi pădurile, întrebând din om în om, din sat în sat; dar zădamică i-a fost osteneala. Slăbise bietul băiat şi se uscase de nu-l mai cunoşteai, dar el tot nu se lăsa şi striga mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!”

S-a întâmplat că într-o zi a trecut pe acolo Dumnezeu cu Sfântul Petre.

Doamne! Ce suferinţă o fi pe copilul ăsta, de se trudeşte atâta? Il vezi cum a slăbit? Numai oasele-l de el, săracul!

Ce să fie, Petre! A avut şi el un frate şi l-a pierdut. Acum îl caută pe toate drumurile şi-l plânge.

Fie-ţi milă, Doamne, de el şi îl uşurează, fă-l pasăre ca să nu se mai trudească atâta, căci pasăre fiind, poate l-o găsi mai repede.

Fie cum zici tu, Petre.

Şi Dumnezeu făcând nişte semne cu mâna, îndată copilul acela s-a prefăcut într-o pasăre; şi. Sfâr. În zbor spre pădurea vecină. De acolo, prin grădini şi peste câmpuri tot strigând mereu: „Cucu! Cucu!” Cucul, pasărea cântătoare a grădinilor şi a pădurilor şi numită aşa după cântecul ei „cucu, cucu”. Povestea bătrânescă zice că e Ion, fratele Cucului.

Şi cântă „cucu! Cucu! De la începutul primăverii şi până la Sfântu Petre; iar de atunci răguşeşte de atâta strigăt zadarnic. Tocmai la anul va începe iar; şi aşa va striga cât îi lumea, pe frate-său, căruia cine ştie unde i-or fi zăcând oasele, după întâmplarea cu lupul.

Iar povestea-l tot poveste,

Cum a fost, azi nu mai este;

S-a-ntâmplat, nu s-a-ntâmplat, Eu de asta n-am aflat. La bătrâni am auzit-o, La copii am povestito!