Gaia

Demult, foarte demult, pe când nu erau atâtea izvoare, vara însetau toate vietăţile de pe pământ.

După ce şi-au ales păsările împăratul, acesta a chemat sfat, ca să-şi sape cu ciocul o groapă mare, unde să se adune apa pentru vreme de ispită.

Şi s-a întâmplat că au primit toate păsările sfatul împăratului, numai gaia n-a voit să-l primească.

Şi dacă s-a hotărât, s-au pus ziua şi noaptea pe lucru. Şi lucrau cu sârguinţă, una mai mult decât alta şi aveau spor la lucru, că erau cu milioanele.

Şi au lucrat aşa păsările în bună înţelegere şi au isprăvit lucrul cu mare bucurie. Şi dacă a plouat, s-a umplut balta cu apă şi aşa nu mai duceau lipsă de apă.

Se zice, cu timpul, din această baltă s-au format râurile, din ce în ce mai lungi şi mai late. Şi acum au toate vietăţile apă în îndestulare, numai gaia, nu!

De aceea, vara când e secetă mare, vedem gaia coborându-se pe la râuri, ca să înghită un strop de apă, dar atunci sărmana o păţeşte amar, de o zăresc celelalte păsări, că o iau dinainte; iar ea se suie până-n vânătaie şi de acolo, cu glasul ei răguşit, cere mereu ploaie de la bunul Dumnezeu, căci ea numai când plouă poate să-şi astâmpere setea ei cea înfocată.